Președintele Comitetului de Economiști, din ce în ce mai nerăbdător, încerca să se stăpânească:
— Nu-i decât o chestiune de organizare. E un cuprins, fără niciun fel de... Dar în continuare prezentăm patru propuneri fundamentale pentru rezolvarea problemei sărăciei în țara noastră.
Și, în timp ce vorbea, încerca neîncetat, dar subtil, cu mâinile să-l forțeze pe Șef să treacă la mijlocul raportului. Dar mâinile Șefului, răspunzând cu o vigoare de neclintit, nu cedau. Raportul avea să rămână deschis la cuprins. Până la sfârșitul ședinței.
— E foarte important, insista Șeful, care își ținea în continuare mâinile fixate ferm la pagina cuprinsului, părând să nu fi auzit nimic. Iată un exemplu de organizare care trebuie aplicat în toată țara. Toată: de sus până jos. De la stânga la dreapta. Toată țara ar trebui să aibă un cuprins.
— Avem patru propuneri... mai încercă să spună cineva, dar glasul i se stinse.
— Nu-i decât un cuprins... mai murmură Președintele Comitetului, care se lăsase păgubaș. Avea brațele căzute, privirea pierdută, era demoralizat.
— Șefule, întrebă, în cele din urmă, unul dintre Asistenți, să-i chem pe cei cu Raportul despre Educație?
Domnul Kraus predase redacției ultima cronică. Seara se lăsa la fel ca în ziua precedentă, și în curând avea să apară pe lume alt Șef, apoi altul și altul. Dar mereu același.
Căderea
Era una dintre zilele acelea friguroase când respirația devine un act public, ceva vizibil.
— Nimeni nu respiră discret în zilele astea foarte reci, spuse Șeful.
Și chiar așa era: orice individ, atunci când expira, lăsa o dâră în aer, de parcă ar fi trasat o linie colorată cu pensula sau creionul. Respirația, în zilele acelea, nu mai era un act particular sau împărțit numai de cuplurile de îndrăgostiți. Când respirai era ca și cum ai fi ținut un discurs, dar la un volum mai scăzut.
— Când expiri, rezultatul devine la fel de vizibil ca atunci când cânți.
— Adevărat.
— Ca o voce care nu vorbește, spuse Șeful.
— De fapt, respirația Domniei Voastre are un aspect magnific! spuse Asistentul, deodată, de parcă tocmai și-ar fi amintit de ceva.
Asistentul continuă:
— Domnia Voastră, în zilele astea reci, nici n-aveți nevoie să spuneți ceva. Numai din aspectul aerului eliminat din interiorul Domniei Voastre reiese clar că, dacă ați hotărî să vorbiți, ați vorbi cum nu s-a mai vorbit niciodată. Aveți un aer magnific! repetă.
Șeful mulțumi, încercând să afișeze o expresie modestă. Se pricepea la asta, ca un jongler: Șeful știa să facă tot felul de fețe. Le avea puse deoparte undeva, așa cum pui deoparte în buzunar hârtiuțe cu numere de telefon. Când îți trebuie un număr, cauți în buzunar numărul cel bun. La fel și în cazul lui: căuta în sine chipul potrivit momentului. Și nu îi lua mai mult de câteva miimi de secundă ca să găsească ce căuta. Avea antrenament.
— Exagerezi, îi spuse Asistentului.
— Nu, nu, e magnific! Nimeni nu expiră așa!
În realitate, Șeful asculta cuvintele astea de parcă i s-ar fi spus că doi plus doi fac patru. Cineva îi spunea un lucru evident: că excelează din toate punctele de vedere și că respirația lui – în special expirația – este magnifică! Simțea, într-un fel, că lumea, nu dintr-un punct de vedere general, ci lumea concretă, natura, elementele atmosferice ar fi trebuit, toate împreună, dacă ar fi vorbit și ar fi dat dovadă de delicatețe, să îi mulțumească pentru modul acela strălucit de a elimina dioxid de carbon. Nimeni nu elimină dioxidul de carbon ca mine, se gândea Șeful. Cu toate acestea, la suprafață, relua frazele modeste:
— Exagerezi, domnule Asistent! Expir, pur și simplu, aer.
— Aer?! exclamă Asistentul. Nu, nici vorbă! E altceva. Modul în care răsuflarea Domniei Voastre se distinge de restul atmosferei are ceva ce amintește de legendele mitologiei antice. Are ceva tainic și misterios.
Șefului îi plăcea să îl asculte pe Asistent, muzica aceea îl mângâia pe suflet, ca să spunem așa. De fapt, urcaseră scările până la etajul patru, iar el abia dacă simțise.
Descoperea, așadar, în clipa aceea, o lege care îmbina lumea fiziologiei cu cea a psihologiei: când ești elogiat, uiți de oboseală. Dacă un ins, își spunea Șeful, ar fi elogiat tot drumul, neîncetat, ar urca pe jos, fără prea multă osteneală, până în vârful Turnului Eiffel. Îi plăcu atât de mult ideea aceasta încât se opri ca să o scrie într-un carnețel. Când va avea timp, va vinde raționamentul acela atleților aflați la nevoie.
Epilog
Șeful și cei doi Asistenți se aflau acum pe balconul de la etajul patru, făcând față frigului în picioare. Unul dintre Asistenți înnebunise de bucurie, aproape că țopăia:
— Priviți-vă răsuflarea! E extraordinară, vedeți ce culoare?!
Și Asistentul întindea degetul arătător către norul de dioxid de carbon care țâșnea din gura Șefului.
— E magnific, magnific!
Șeful zâmbea, dar i se părea că Asistentul începe să întreacă măsura: ce naiba, o fi fost el Șef, dar plămânii lui și toate canalele responsabile cu eliminarea aerului din interior erau la fel ca ale oricărei altei ființe omenești. Sunt un om ca toți oamenii, se gândea. Cu toate acestea, avea încredere în Asistent. Dacă acesta spunea că respirația lui este deosebit de magnifică, însemna că e adevărat. Șeful se aplecă atunci ca să observe mai îndeaproape aerul care îi ieșea din gură.
— Da, e neobișnuit, dar...
— Priviți mai de aproape, spuse Asistentul, aplecați-vă! De aproape se vede mult mai bine.
Șeful se străduia să-și stăpânească bucuria – „Într-adevăr, ia te uită, până și aerul meu iese în evidență, ceva extraordinar!“ – și, cu burta sprijinită de partea de sus a balustradei balconului, se tot apleca. Voia să vadă de aproape ce ieșea din adâncurile ființei sale.
— Chiar așa, continuă Asistentul, când expirați de sus în jos, emanați ceva... O autoritate ieșită din comun!
Se aflau, după cum s-a spus, la etajul patru. Atunci se petrecu accidentul.
Asistentul, aflat în mijlocul unui elogiu, nu reacționă la timp ca să împiedice tragedia. Șeful nu voia decât să observe aspectul răsuflării sale atunci când era eliberată pe verticală, de sus în jos. Așa că se aplecă mai tare. Și mai tare. Mai mult. Mai mult. Mai mult.
Până când întrecu măsura și nu mai avu timp să dea înapoi.
Domnul Eliot și conferințele
