primul lucru pe care îl observăm este că versul acesta reprezintă constatarea a două nonevenimente. O persoană obsedată de evenimente va trece imediat peste versul acesta. Dimpotrivă, cei atenți la tot ce este obscur, la tot ce este invizibil vor zăbovi multă vreme asupra acestui vers.
În ce fel a rămas neschimbată grădina?
În ce fel a rămas neștirbită liniștea?
De remarcat că raționamentul acesta pornește de la o presupoziție semnificativă: ceva care rămâne, care nu suferă schimbări în cele din urmă se mișcă. Cu alte cuvinte: este necesară executarea unei serii de mișcări pentru a rămâne pe loc. Nu sunt mișcări vizibile, cu siguranță, dar sunt mișcări: eforturi.
Întrebarea care se impune este, așadar, ce fel de efort a făcut grădina pentru a rămâne neschimbată?
Ce fel de efort a făcut liniștea pentru a rămâne neștirbită?
Despre liniște ar mai trebui spuse câteva lucruri.
Adevărul este că, atunci când versul lui Auden vorbește de o liniște care rămâne în continuare neștirbită, avem imediat o senzație stranie. Ce înseamnă liniște întreagă?
Ne-am obișnuit să folosim cuvântul neștirbit, întreg, pentru obiecte, cum ar fi de exemplu o vază. Vaza a căzut pe podea, dar a rămas neștirbită, am putea spune. Ei bine, liniștea pe de o parte nu cade pe jos, iar pe de altă parte nu are nici formă, nici materie. Iar dacă nu are materie, nu cuprinde opoziția: întreg/parțial. Nu există liniște unitară, pentru că nu există nici fracțiuni sau bucăți de liniște.
Atenție, nu ne referim la posibilitatea reală ca liniștea să dureze două minute și abia apoi să poată începe zgomotul. Nu despre asta este vorba.
Întrebarea corectă e următoarea: oare e posibil ca o clipă să nu fie pe de-a întregul cuprinsă de liniște? Sau trebuie oare să ne îndreptăm atenția doar asupra acestor două posibilități: liniște deplină (întreagă) sau zgomot?
Dar, dacă ne limităm la aceste două posibilități, a doua parte a versului lui Auden
liniștea e neștirbită
devine absurdă. Partea aceasta a versului ar trebui să fie pur și simplu:
liniștea e.
Pentru că, atunci când versul spune că liniștea e neștirbită, admite că ar putea spune că nu era decât un fragment de liniște.
De altfel, versul ar putea să fie exprimat (la negativ) astfel:
Grădina nu s-a schimbat, liniștea nu e neștirbită.
Ei bine, dacă liniștea nu e neștirbită, ce parte îi lipsește? Să fie oare zgomotul? Bineînțeles că nu, evident. Să fie oare liniștea? Iar dacă acesta e răspunsul, înseamnă că liniștea nu exista înainte (nu era neștirbită). Ce se găsea prin părțile acelea era zgomotul, sunetul, absența liniștii.
Astfel, o posibilă variantă a acestui vers (mai acceptabilă din punct de vedere rațional) ar fi aceasta:
grădina e plină de zgomot, liniștea nu e neștirbită.
Altă variantă posibilă ar fi:
grădina e neschimbată, nu se aude niciun zgomot.
Bineînțeles, trebuie spus, revenind la versul original al lui Auden
(Grădina e neschimbată, liniștea e neștirbită)
că acesta ar putea provoca, unui spirit practic, o reacție lipsită de delicatețe:
Atunci să mă anunți când se schimbă grădina sau când își pierde liniștea una dintre părți.
De fapt, există aici o prăpastie între două moduri de a vedea lumea: cel al poetului Auden și cel al unui om de afaceri.
Omul practic cere să fie anunțat când se schimbă ceva. Un poet ca Auden, dimpotrivă, insistă să anunțe lumea că unele lucruri nu se schimbă și că acesta este, până la urmă, farmecul ei.
Azi n-a venit multă lume, îi spuse domnul Manganelli domnului Eliot, scuzându-se.
Domnul Eliot zâmbi.
Trecuse de mult ora când era stabilit să înceapă conferința – domnul Eliot urcă, atunci, la pupitrul de unde avea să vorbească.
Domnul Breton și domnul Borges, însoțiți în ziua aceea de domnul Balzac, se așezară la locurile lor. Domnul Swedenborg era așezat de mult, cu privirea fixă, extrem de atent.
Un peisaj absolut canonic, corectat de Inundație
Iată un vers care pune în cauză instrumentele de măsură normale.
Dacă un peisaj absolut canonic este corectat de inundație, acest lucru scoate la iveală deficiențele canonului, ceea ce e paradoxal.
E ca și cum ai vorbi de o treime sau de a douăzecea parte de perfecțiune. Dacă adaugi ceva la Perfecțiune și Exactitate și lucrurile se îmbunătățesc, înseamnă că Exactitatea nu era, până la urmă, Exactitate, sau cel puțin că modul în care măsurai Exactitatea era greșit. Jumătate de perfecțiune nu este jumătate de perfecțiune: este jumătatea unei greșeli.
Și iată problema centrală pusă de versul acesta. Nu e vorba de o problemă poetică, ci de una științifică.
