Parcarea era aproape goală. Shadow se duse spre intrare.
Trecu pe lângă un Ford Explorer cafeniu, parcat lângă
peretele de stâncă. Maşina i se părea ciudat de cunoscută. Se uită la ea, curios, şi remarcă bărbatul din interiorul automobilului, care stătea ghemuit deasupra volanului, ca şi
cum ar fi dormit.
Shadow deschise uşa din partea şoferului.
Ultima oară îl văzuse pe domnul Town stând în faţa motelului din centrul Americii. Expresia de pe figura lui era una de surpriză. Gâtul îi fusese rupt de un expert. Shadow atinse figura individului. Era caldă.
Apoi simţi un miros în aerul din maşină. Un miros slab, ca parfumul lăsat de cineva într-o încăpere pe care o părăsise cu ani în urmă, dar pe care Shadow l-ar fi recunoscut oriunde. Trânti uşa Fordului şi traversă parcarea.
În timp ce mergea, simţi un fior în coaste, o durere pătrunzătoare care dură doar o secundă, poate mai puţin de-o secundă, apoi dispăru.
Nu vindea nimeni bilete. Străbătu clădirea şi ieşi în grădinile din Rock City.
Se auzi bubuit de tunet, ramurile copacilor se clătinară, stâncile uriaşe se cutremurară, iar ploaia căzu cu o violenţă
sporită. Era după-amiaza, dar se întunecase de parcă ar fi fost noapte.
Un şir de fulgere străbătu norii, iar Shadow se întrebă
dacă pasărea tunetului se întorcea la cuibul ei sau dacă
fusese doar o descărcare electrică… sau dacă nu cumva cele două explicaţii erau, la un anumit nivel, identice.
Sigur că erau. La urma urmei, tocmai în asta consta poanta.
Undeva, o voce de bărbat strigă ceva. Singurele cuvinte pe care le înţelese Shadow fură „… lui Odin!”
Shadow trecu în grabă pe lângă Curtea Drapelelor Celor Şapte State. Pavajul era alunecos, din cauza ploii. Un strat gros de nori înconjura munţii.
Nu se auzea niciun sunet. Locul acela părea părăsit.
Shadow strigă şi avu impresia că-i răspunse cineva. Se duse în direcţia din care i se păruse că venise sunetul.
Nimeni. Nimic. Doar un lanţ care închidea intrarea într-o peşteră.
Shadow păşi peste lanţ.
Se uită în jur, prin întuneric.
Simţi că se înfiorează.
O voce rosti foarte calm, de undeva din întuneric, din spatele lui:
— Nu m-ai dezamăgit niciodată.
Shadow nu se întoarse.
— Ciudat lucru, spuse el. Pe mine m-am dezamăgit de fiecare dată.
— Nici vorbă. Ai făcut tot ce-ai intenţionat să faci, chiar mai mult de atât. Ai atras atenţia tuturor, făcându-i să nu se uite niciodată la mâna în care ţineai moneda. Asta se numeşte abaterea atenţiei. Şi există putere în sacrificiul unui fiu – suficientă, mai mult decât suficientă ca treaba să
meargă mai departe. Sincer vorbind, sunt mândru de tine.
— Toată chestia asta a fost o escrocherie, zise Shadow.
Nimic n-a fost adevărat. A fost doar un aranjament pentru organizarea unui masacru.
— Exact, zise glasul lui Wednesday din întuneric. Era un joc în care se trişa, dar era singurul joc din oraş.
— O vreau pe Laura, zise Shadow. Îl vreau pe Loki. Unde sunt?
Urmă doar tăcere. Un strop de ploaie îl atinse pe Shadow.
Undeva, în apropiere, bubuiră tunete.
Shadow merse mai departe.
Loki Făuritorul de Minciuni zăcea pe sol, rezemat cu spatele de o cuşcă de metal. În interiorul cuştii, spiriduşi beţi stăteau în jurul alambicului lor. Loki era acoperit cu un cearşaf. Numai faţa şi mâinile lui albe şi lungi ieşeau de sub cuvertură. Pe scaunul de lângă el se afla o lanternă electrică.
Dar bateriile lanternei erau pe terminate, iar lumina era slabă, galbenă.
Loki părea palid şi chinuit.
Dar avea ochii plini de mândrie. Se uita la Shadow, în timp ce acesta mergea prin peşteră.
