Ar fi de acord, i-am întrebat eu cu multă reţinere, să
folosească textul meu original, neprescurtat?
După cum s-a dovedit imediat, au fost de acord.
Dar apoi totul s-a complicat, pe măsură ce am realizat că, bineînţeles, după ce ajustasem Zei americani, mai făcusem alte corecturi şi schimbări, multe dintre ele justificate. Astfel încât singurul mod în care cineva putea constitui un text definitiv al Zeilor americani era prin compararea versiunii finale needitate cu versiunea finală editată, iar apoi cu versiunea finală tipărită (pentru că mâzgălisem plin de veselie modificări în şpalturi, şi la fel de vesel nu mă preocupasem să le ţin evidenţa), şi prin formularea unor judecăţi de valoare.
Avea să fie o muncă enormă. Astfel încât am făcut singurul lucru raţional pe care îl puteam face în asemenea circumstanţe – i-am trimis câteva fişiere electronice imense şi două exemplare ale cărţii (ediţia engleză şi cea americană) lui Pete Atkins, împreună cu lista mea de erori observate după
ce cartea fusese publicată, şi l-am rugat pe el să se descurce cu ele. Iar el a făcut-o, într-un mod excelent. Apoi am luat manuscrisul pregătit de Pete şi l-am verificat, reparând şi curăţând şi uneori restabilind tăieturile pe care le făcusem
din alte motive decât cel de a scurta cartea, până am ajuns la o versiune finală a textului de care am fost întru totul mulţumit (cu toate că un roman este întotdeauna, după cum cred că am menţionat deja, un lung fragment în proză în care nu totul este în regulă).
Hill House l-a publicat într-o ediţie limitată, de aproximativ 750 de exemplare (descrisă ca un „miracol al artei tipografice”, şi nu de către ei, de această dată), care era foarte scumpă. Sunt recunoscător pentru faptul că editorii mei au dorit să publice versiunea extinsă a cărţii la a zecea aniversare a apariţiei ei, într-un număr mult mai mare de exemplare şi cu un preţ mult mai mic. Versiunea Zeilor americani pe care o ţineţi acum în mână este cu aproximativ douăsprezece mii de cuvinte mai lungă decât cea care a câştigat premiile, şi este versiunea de care sunt cel mai mândru.
Aş dori să-i mulţumesc lui Jennifer Hershey, editorul iniţial al cărţii, lui Jennifer Brehl, care a mijlocit apariţia acestei ediţii, şi mai ales lui Pete Atkins, pentru ajutorul său nepreţuit în pregătirea manuscrisului.
Atenţionare şi avertisment pentru călători Această carte este o operă literară, nu un ghid turistic. Cu toate că geografia Statelor Unite prezentată în ea nu-i complet imaginară – multe dintre locurile menţionate în roman pot fi vizitate, poţi merge pe anumite drumuri şi poţi să descoperi pe hartă unele dintre şosele –, mi-am permis anumite libertăţi. Mai puţine decât vă imaginaţi, însă mi-am permis.
N-am cerut – şi nu mi s-a acordat – permisiunea să
folosesc în această poveste numele locurilor adevărate care apar uneori în ea. Mă aştept ca proprietarii din Rock City, cei ai Casei de pe Stâncă sau vânătorii care stăpânesc motelul din centrul Americii să fie foarte surprinşi descoperindu-şi proprietăţile descrise în acest volum.
Am făcut astfel încât amplasamentul exact al unor locuri descrise în această carte – precum oraşul Lakeside sau ferma cu frasin, cea situată la sud de Blacksburg, la o oră de mers cu maşina – să fie greu de găsit. Dacă vreţi, puteţi să le căutaţi. S-ar putea să le găsiţi.
Se înţelege de la sine că toţi oamenii – vii, morţi sau altfel –
care apar în această poveste sunt imaginari sau sunt folosiţi într-un context imaginar. Numai zeii sunt adevăraţi.
M-am întrebat întotdeauna ce s-a întâmplat cu fiinţeledemonice atunci când imigranţii au plecat din patria lor.
Irlandezii americani îşi amintesc de zâne, norvegienii dinAmerica de nisser1, greco-americanii de vârcolaci, dar numai în legătură cu evenimente legate de Vechea Patrie. Când am întrebat odată de ce aceşti demoni nu sunt văzuţi în America, cei cu care discutam au chicotit stânjeniţi şi au spus „Le-a fost teamă să traverseze oceanul, e prea departe”, atrăgându-mi atenţia că nici Iisus, nici apostolii nu au venit în America.
Richard Dorson, „O teorie despre folclorul american”
Folclorul american şi istoricii
(University of Chicago Press, 1971)
1 Nisser – gnom sau elf asociat în folclorul danez sau norvegian cu sărbătoarea Crăciunului.
PARTEA ÎNTÂI
Umbre
CAPITOLUL UNU
Graniţele tării noastre, domnule? La nord neînvecinăm cu aurora boreală, la est avemgraniţă cu soarele care răsare, la sud se află
procesiunea echinocţiilor, iar la vest neînvecinăm cu Ziua Judecăţii de Apoi.
CARTEA VORBELOR DE DUH AMERICANE
A LUI JOE MILLER
Shadow2 stătuse trei ani la închisoare. Era suficient de solid şi părea genul „Nu-te-lua-de-mine”, aşa că problema sa cea mai mare era cum să-şi piardă vremea. Ca urmare, făcea exerciţii să se menţină în formă, învăţase trucuri cu monede şi se gândea mereu la cât de mult îşi iubea nevasta.
Cel mai bun lucru – în opinia lui Shadow, singurul lucru bun – legat de faptul că se afla în închisoare era că avea un sentiment de uşurare. Sentimentul că se prăbuşise atât de jos, încât atinsese fundul. Nu-l îngrijora faptul că oamenii puteau să-i facă ceva, pentru că îi făcuseră deja. În închisoare, nu se trezea niciodată cu o senzaţie de frică; nu-i mai era teamă de ceea ce putea să-i aducă ziua de mâine, pentru că îi fusese deja adus de ziua de ieri.
Shadow decisese că nu conta dacă săvârşisei lucrul pentru care fusesei condamnat. Experienţa îi arătase că toţi cei pe care-i întâlnise în închisoare fuseseră lezaţi într-un fel: întotdeauna autorităţile acţionaseră greşit, spuneau că ai făcut ceva, deşi nu făcusei – sau nu făcusei exact aşa cum 2 Shadow – „umbră”, în limba engleză.
spuneau ele. Important era că puseseră mâna pe tine.
Observase acest lucru încă din primele zile, când totul fusese nou pentru el, începând cu argoul şi terminând cu mâncarea proastă. În ciuda mizeriei şi a ororii îngrozitoare a încarcerării, se simţea uşurat.
Shadow încerca să nu vorbească prea mult. Odată, cam pe la mijlocul celui de-al doilea an, îi povestise despre teoria sa lui Low Key Lyesmith, colegul său de celulă.
Low Key, care era un şmecheraş din Minnesota, zâmbise, scoţându-şi la iveală cicatricea, şi zisese:
— Mda. E adevărat. E şi mai bine când eşti condamnat la moarte. Atunci îţi aminteşti gluma despre tipii care şi-au aruncat cizmele din picioare atunci când laţul li se strângea în jurul gâtului, pentru că prietenii lor le spuseseră
întotdeauna că o să moară pe drumuri.
— Asta-i o glumă? întrebase Shadow.
— Exact. Umor macabru. De cea mai bună calitate. Bang!
Ce-i mai rău s-a întâmplat. Ai câteva zile să te gândeşti la asta, apoi mâni căruţa mai departe şi petreci iar pe morminte.
