N-am cerut – şi nu mi s-a acordat – permisiunea să

folosesc în această poveste numele locurilor adevărate care apar uneori în ea. Mă aştept ca proprietarii din Rock City, cei ai Casei de pe Stâncă sau vânătorii care stăpânesc motelul din centrul Americii să fie foarte surprinşi descoperindu-şi proprietăţile descrise în acest volum.

Am făcut astfel încât amplasamentul exact al unor locuri descrise în această carte – precum oraşul Lakeside sau ferma cu frasin, cea situată la sud de Blacksburg, la o oră de mers cu maşina – să fie greu de găsit. Dacă vreţi, puteţi să le căutaţi. S-ar putea să le găsiţi.

Se înţelege de la sine că toţi oamenii – vii, morţi sau altfel –

care apar în această poveste sunt imaginari sau sunt folosiţi într-un context imaginar. Numai zeii sunt adevăraţi.

M-am întrebat întotdeauna ce s-a întâmplat cu fiinţeledemonice atunci când imigranţii au plecat din patria lor.

Irlandezii americani îşi amintesc de zâne, norvegienii dinAmerica de nisser1, greco-americanii de vârcolaci, dar numai în legătură cu evenimente legate de Vechea Patrie. Când am întrebat odată de ce aceşti demoni nu sunt văzuţi în America, cei cu care discutam au chicotit stânjeniţi şi au spus „Le-a fost teamă să traverseze oceanul, e prea departe”, atrăgându-mi atenţia că nici Iisus, nici apostolii nu au venit în America.

Richard Dorson, „O teorie despre folclorul american”

Folclorul american şi istoricii

(University of Chicago Press, 1971)

1 Nisser – gnom sau elf asociat în folclorul danez sau norvegian cu sărbătoarea Crăciunului.

PARTEA ÎNTÂI

Umbre

CAPITOLUL UNU

Graniţele tării noastre, domnule? La nord neînvecinăm cu aurora boreală, la est avemgraniţă cu soarele care răsare, la sud se află

procesiunea echinocţiilor, iar la vest neînvecinăm cu Ziua Judecăţii de Apoi.

CARTEA VORBELOR DE DUH AMERICANE

A LUI JOE MILLER

Shadow2 stătuse trei ani la închisoare. Era suficient de solid şi părea genul „Nu-te-lua-de-mine”, aşa că problema sa cea mai mare era cum să-şi piardă vremea. Ca urmare, făcea exerciţii să se menţină în formă, învăţase trucuri cu monede şi se gândea mereu la cât de mult îşi iubea nevasta.

Cel mai bun lucru – în opinia lui Shadow, singurul lucru bun – legat de faptul că se afla în închisoare era că avea un sentiment de uşurare. Sentimentul că se prăbuşise atât de jos, încât atinsese fundul. Nu-l îngrijora faptul că oamenii puteau să-i facă ceva, pentru că îi făcuseră deja. În închisoare, nu se trezea niciodată cu o senzaţie de frică; nu-i mai era teamă de ceea ce putea să-i aducă ziua de mâine, pentru că îi fusese deja adus de ziua de ieri.

Shadow decisese că nu conta dacă săvârşisei lucrul pentru care fusesei condamnat. Experienţa îi arătase că toţi cei pe care-i întâlnise în închisoare fuseseră lezaţi într-un fel: întotdeauna autorităţile acţionaseră greşit, spuneau că ai făcut ceva, deşi nu făcusei – sau nu făcusei exact aşa cum 2 Shadow – „umbră”, în limba engleză.

spuneau ele. Important era că puseseră mâna pe tine.

Observase acest lucru încă din primele zile, când totul fusese nou pentru el, începând cu argoul şi terminând cu mâncarea proastă. În ciuda mizeriei şi a ororii îngrozitoare a încarcerării, se simţea uşurat.

Shadow încerca să nu vorbească prea mult. Odată, cam pe la mijlocul celui de-al doilea an, îi povestise despre teoria sa lui Low Key Lyesmith, colegul său de celulă.

Low Key, care era un şmecheraş din Minnesota, zâmbise, scoţându-şi la iveală cicatricea, şi zisese:

— Mda. E adevărat. E şi mai bine când eşti condamnat la moarte. Atunci îţi aminteşti gluma despre tipii care şi-au aruncat cizmele din picioare atunci când laţul li se strângea în jurul gâtului, pentru că prietenii lor le spuseseră

întotdeauna că o să moară pe drumuri.

— Asta-i o glumă? întrebase Shadow.

— Exact. Umor macabru. De cea mai bună calitate. Bang!

Ce-i mai rău s-a întâmplat. Ai câteva zile să te gândeşti la asta, apoi mâni căruţa mai departe şi petreci iar pe morminte.

— Când au spânzurat ultima oară un om în statul ăsta?

întrebase Shadow.

— De unde naiba să ştiu? replicase Lyesmith, care-şi tundea foarte scurt părul său de un blond portocaliu, încât i se vedeau liniile de pe craniu. Să-ţi spun ceva. Ţara asta a început să se ducă dracului de când a încetat să spânzure oameni. Nu mai există spânzuraţi. Nu mai există

spânzurători.

Shadow ridicase din umeri. Nu vedea nimic romantic într-o condamnare la moarte.

Ajunsese la concluzia că, dacă nu eşti condamnat la moarte, atunci închisoarea era doar o îndepărtare temporară

de viaţă. Asta din două motive. În primul rând, când eşti în închisoare, îţi revii treptat la viaţă. Există întotdeauna locuri în care poţi să te strecori, chiar dacă ai fost dat la o parte.

Viaţa merge mai departe, chiar dacă e o viaţă la microscop sau o viaţă într-o cuşcă. În al doilea rând, dacă te mulţumeşti să stai liniştit, într-o zi vor trebui să-ţi dea

drumul.

La început, acest lucru păruse prea îndepărtat pentru ca Shadow să se concentreze asupra lui. Apoi, devenise o rază

îndepărtată de speranţă, iar el învăţase să-şi spună „o să

treacă şi asta” când pica peste el vreun rahat din puşcărie, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Într-o zi, uşa magică avea să se deschidă, iar el avea să iasă de acolo. Aşa că îşi însemna zilele în calendarul său cu păsările cântătoare din America de Nord, singurul calendar care se vindea în magazinul închisorii, iar soarele apunea şi el nu-l vedea, iar soarele răsărea şi el nu-l vedea. Învăţase trucuri cu monede dintr-o carte pe care o găsise prin maculatura din biblioteca închisorii. Le exersa. Îşi făcea în minte liste cu ceea ce trebuia să facă atunci când avea să iasă din închisoare.

Listele lui Shadow deveneau însă tot mai scurte. După doi ani, le redusese la trei lucruri.

În primul rând, avea să facă baie. O baie adevărată, lungă, serioasă, într-o cadă cu spumă. Poate că o să citească ziarul în timpul ăsta, poate că nu. Într-o zi se gândea să facă întrun fel, în altă zi în alt fel.

În al doilea rând, avea să se şteargă bine cu prosopul, avea să-şi pună un halat. Poate şi papuci. Îi plăcea ideea cu papucii. Dacă ar fuma, atunci ar trebui să fumeze pipă, dar el nu fuma. Apoi, avea să-şi ia nevasta în braţe („Căţeluşule”, avea să ţipe ea, cu groază prefăcută şi cu încântare adevărată, „ce faci?”) Avea s-o ducă în dormitor şi să închidă

uşa. O să comande o pizza, dacă avea să li se facă foame…

În al treilea rând, după ce el şi Laura vor fi ieşit din dormitor – probabil peste vreo două zile avea să stea cuminte şi să se ferească de necazuri tot restul vieţii.

— Şi atunci o să fii fericit? îl întrebase Low Key Lyesmith; în ziua aceea cei doi lucrau în atelierul închisorii, asamblând dispozitive pentru hrănit păsările, o treabă mult mai interesantă decât ştanţarea numerelor pentru maşini.

— Să nu spui despre nimeni că e fericit până nu a murit, răspunsese Shadow.

— Herodot, zisese Low Key. Te-ai apucat de învăţat!