— Cine dracu’ e Herodot? întrebase Iceman, punând la un

loc părţile unui dispozitiv şi întinzându-i-le lui Shadow, care le prindea strâns în şuruburi.

— Un grec mort, îi zisese Shadow.

— Ultima mea prietenă era grecoaică, spusese Iceman.

Familia ei mânca tot felul de rahaturi. N-o să mă credeţi, dacă vă spun. De exemplu, orez înfăşurat în frunze. Rahaturi de felul ăsta.

Iceman avea forma şi mărimea unui automat pentru Coca-Cola, şi mai avea ochi albaştri şi părul atât de blond, încât părea alb. Bătuse zdravăn un individ care făcuse greşeala să

se ia de prietena lui, într-un bar în care aceasta dansa iar Iceman făcea ordine. Prietenii individului chemaseră poliţia, iar poliţiştii îl arestaseră pe Iceman şi verificaseră ce-i cu el.

Descoperiseră că ispăşise o condamnare la muncă în folosul comunităţii, în urmă cu optsprezece luni.

— Ce-ar fi trebuit să fac? întrebase Iceman mâhnit, atunci când îi relatase lui Shadow trista lui poveste. I-am spus că-i prietena mea. Puteam să-l las să dea dovadă de o asemenea lipsă de respect? Asta trebuia? O pipăia peste tot!

— Da, i-ai spus, zisese Shadow, şi se mulţumise cu atât.

Învăţase încă de la început ceva: în închisoare îţi execuţi propria pedeapsă. Nu şi pe a altuia.

Ţine capul jos. Execută-ţi pedeapsa.

Cu câteva luni înainte, Lyesmith îi împrumutase lui Shadow un exemplar jerpelit din Istoriile lui Herodot.

— Nu-i plictisitoare. E mişto, îi spusese el când Shadow îl refuzase, susţinând că el nu citeşte cărţi. Mai întâi citeşte-o, apoi o să recunoşti că-i mişto.

Shadow se strâmbase, dar începuse să citească şi se trezise captivat de cartea aceea.

— Grecii! exclamase Iceman, scârbit. Nici măcar nu-i adevărat ce se spune despre ei. Am încercat să i-o trag prietenei mele în fund, iar ea a fost gata să-mi scoată ochii.

Lyesmith fusese transferat într-o zi, fără să fie anunţat din timp. Îi lăsase lui Shadow cartea lui Herodot. Între pagini erau ascunse câteva monede – două de douăzeci şi cinci de cenţi, una de un cent şi una de cinci cenţi. Monedele reprezentau marfă de contrabandă: puteai să ascuţi

marginea uneia frecând-o de o piatră şi să spinteci cu ea figura cuiva, în timpul unei încăierări. Shadow nu dorea o armă. Dorea doar să facă ceva cu mâinile lui.

Shadow nu era superstiţios. Nu credea în ceea ce nu putea să vadă. Dar în săptămânile finale ale condamnării simţea dezastrul adunându-se deasupra închisorii, aşa cum simţise în zilele de dinaintea jafului. Simţea un gol în stomac şi-şi spunea că e doar teama de a se reîntoarce în lumea de afară.

Însă nu era convins că este aşa. Era mai paranoic ca de obicei, iar în închisoare paranoia obişnuită înseamnă mult şi-i o cale de supravieţuire. Shadow devenise mai liniştit, mai şters decât altădată. Se trezise că urmărea gesturile gardienilor şi ale celorlalţi deţinuţi, încercând să descopere vreun indiciu despre lucrul cel rău care urma să se întâmple

– pentru că era sigur că se va întâmpla ceva rău.

Cu o lună înainte de eliberare, Shadow se afla într-un birou friguros, în faţa unui bărbat scund, care avea pe frunte un semn din naştere, de culoarea vinului de porto. Stăteau amândoi la un birou, aflat între ei. Bărbatul avea în faţa sa dosarul lui Shadow, deschis, şi ţinea în mână un pix.

Capătul pixului era ros zdravăn.

— Ţi-e frig, Shadow?

— Un pic, răspunse Shadow.

Bărbatul ridică din umeri şi-i explică:

— Astea-s regulile. Încălzirea începe doar din ziua de 1

decembrie. Şi durează până la 1 martie. N-am făcut eu regulile astea, adăugă el, trecând peste amabilităţile sociale în timp ce-şi plimba arătătorul peste foaia de hârtie prinsă în interiorul dosarului. Ai treizeci şi doi de ani?

— Da, domnule.

— Pari mai tânăr.

— Am dus o viaţă ordonată.

— Se spune că ai fost un deţinut-model.

— Mi-am învăţat lecţia, domnule.

— Oare? Oare?

Bărbatul se uită atent la Shadow, aplecându-şi fruntea cu semnul de pe ea. Shadow se gândi să vorbească despre unele dintre teoriile lui din închisoare, dar nu zise nimic. Dădu din

cap şi se strădui să pară cuprins de remuşcări.

— Se spune că eşti însurat, Shadow.

— Soţia mea se numeşte Laura.

— Cum te înţelegi cu ea?

— Foarte bine. A fost teribil de furioasă pe mine când m-au arestat. Dar a venit să mă vadă de câte ori a putut – drumul e lung până aici. Ne scriem, iar eu îi telefonez când se poate.

— Cu ce se ocupă soţia ta?

— Lucrează într-o agenţie de voiaj. Trimite oameni în toate părţile lumii.

— Cum ai cunoscut-o?

Shadow nu-şi dădea seama de ce tipul ăla îi pune asemenea întrebări. Îi venea să-i spună că nu-i treaba lui, în schimb zise:

— Era prietena cea mai bună a soţiei celui mai bun prieten al meu. Ei ne-au aranjat o întâlnire. Ne-am înamorat imediat.

— Ai şanse ca la ieşirea de aici să găseşti vreo slujbă?

— Da, domnule. Amicul meu, Robbie, cel despre care abia v-am povestit, este proprietarul unei săli de sport, Muscle Farm3, unde am lucrat înainte. Mi-a zis că vechea mea slujbă

mă aşteaptă.

— Adevărat? se îndoi celălalt, ridicându-şi o sprânceană.

— Robbie zice că-i sigur de valoarea mea. Că o să readuc o parte dintre obişnuiţii de altădată şi că o să atrag tipi duri care vor să fie şi mai duri.