— Când au spânzurat ultima oară un om în statul ăsta?
întrebase Shadow.
— De unde naiba să ştiu? replicase Lyesmith, care-şi tundea foarte scurt părul său de un blond portocaliu, încât i se vedeau liniile de pe craniu. Să-ţi spun ceva. Ţara asta a început să se ducă dracului de când a încetat să spânzure oameni. Nu mai există spânzuraţi. Nu mai există
spânzurători.
Shadow ridicase din umeri. Nu vedea nimic romantic într-o condamnare la moarte.
Ajunsese la concluzia că, dacă nu eşti condamnat la moarte, atunci închisoarea era doar o îndepărtare temporară
de viaţă. Asta din două motive. În primul rând, când eşti în închisoare, îţi revii treptat la viaţă. Există întotdeauna locuri în care poţi să te strecori, chiar dacă ai fost dat la o parte.
Viaţa merge mai departe, chiar dacă e o viaţă la microscop sau o viaţă într-o cuşcă. În al doilea rând, dacă te mulţumeşti să stai liniştit, într-o zi vor trebui să-ţi dea
drumul.
La început, acest lucru păruse prea îndepărtat pentru ca Shadow să se concentreze asupra lui. Apoi, devenise o rază
îndepărtată de speranţă, iar el învăţase să-şi spună „o să
treacă şi asta” când pica peste el vreun rahat din puşcărie, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Într-o zi, uşa magică avea să se deschidă, iar el avea să iasă de acolo. Aşa că îşi însemna zilele în calendarul său cu păsările cântătoare din America de Nord, singurul calendar care se vindea în magazinul închisorii, iar soarele apunea şi el nu-l vedea, iar soarele răsărea şi el nu-l vedea. Învăţase trucuri cu monede dintr-o carte pe care o găsise prin maculatura din biblioteca închisorii. Le exersa. Îşi făcea în minte liste cu ceea ce trebuia să facă atunci când avea să iasă din închisoare.
Listele lui Shadow deveneau însă tot mai scurte. După doi ani, le redusese la trei lucruri.
În primul rând, avea să facă baie. O baie adevărată, lungă, serioasă, într-o cadă cu spumă. Poate că o să citească ziarul în timpul ăsta, poate că nu. Într-o zi se gândea să facă întrun fel, în altă zi în alt fel.
În al doilea rând, avea să se şteargă bine cu prosopul, avea să-şi pună un halat. Poate şi papuci. Îi plăcea ideea cu papucii. Dacă ar fuma, atunci ar trebui să fumeze pipă, dar el nu fuma. Apoi, avea să-şi ia nevasta în braţe („Căţeluşule”, avea să ţipe ea, cu groază prefăcută şi cu încântare adevărată, „ce faci?”) Avea s-o ducă în dormitor şi să închidă
uşa. O să comande o pizza, dacă avea să li se facă foame…
În al treilea rând, după ce el şi Laura vor fi ieşit din dormitor – probabil peste vreo două zile avea să stea cuminte şi să se ferească de necazuri tot restul vieţii.
— Şi atunci o să fii fericit? îl întrebase Low Key Lyesmith; în ziua aceea cei doi lucrau în atelierul închisorii, asamblând dispozitive pentru hrănit păsările, o treabă mult mai interesantă decât ştanţarea numerelor pentru maşini.
— Să nu spui despre nimeni că e fericit până nu a murit, răspunsese Shadow.
— Herodot, zisese Low Key. Te-ai apucat de învăţat!
— Cine dracu’ e Herodot? întrebase Iceman, punând la un
loc părţile unui dispozitiv şi întinzându-i-le lui Shadow, care le prindea strâns în şuruburi.
— Un grec mort, îi zisese Shadow.
— Ultima mea prietenă era grecoaică, spusese Iceman.
Familia ei mânca tot felul de rahaturi. N-o să mă credeţi, dacă vă spun. De exemplu, orez înfăşurat în frunze. Rahaturi de felul ăsta.
Iceman avea forma şi mărimea unui automat pentru Coca-Cola, şi mai avea ochi albaştri şi părul atât de blond, încât părea alb. Bătuse zdravăn un individ care făcuse greşeala să
se ia de prietena lui, într-un bar în care aceasta dansa iar Iceman făcea ordine. Prietenii individului chemaseră poliţia, iar poliţiştii îl arestaseră pe Iceman şi verificaseră ce-i cu el.
Descoperiseră că ispăşise o condamnare la muncă în folosul comunităţii, în urmă cu optsprezece luni.
— Ce-ar fi trebuit să fac? întrebase Iceman mâhnit, atunci când îi relatase lui Shadow trista lui poveste. I-am spus că-i prietena mea. Puteam să-l las să dea dovadă de o asemenea lipsă de respect? Asta trebuia? O pipăia peste tot!
— Da, i-ai spus, zisese Shadow, şi se mulţumise cu atât.
Învăţase încă de la început ceva: în închisoare îţi execuţi propria pedeapsă. Nu şi pe a altuia.
Ţine capul jos. Execută-ţi pedeapsa.
Cu câteva luni înainte, Lyesmith îi împrumutase lui Shadow un exemplar jerpelit din Istoriile lui Herodot.
— Nu-i plictisitoare. E mişto, îi spusese el când Shadow îl refuzase, susţinând că el nu citeşte cărţi. Mai întâi citeşte-o, apoi o să recunoşti că-i mişto.
Shadow se strâmbase, dar începuse să citească şi se trezise captivat de cartea aceea.
— Grecii! exclamase Iceman, scârbit. Nici măcar nu-i adevărat ce se spune despre ei. Am încercat să i-o trag prietenei mele în fund, iar ea a fost gata să-mi scoată ochii.
Lyesmith fusese transferat într-o zi, fără să fie anunţat din timp. Îi lăsase lui Shadow cartea lui Herodot. Între pagini erau ascunse câteva monede – două de douăzeci şi cinci de cenţi, una de un cent şi una de cinci cenţi. Monedele reprezentau marfă de contrabandă: puteai să ascuţi
marginea uneia frecând-o de o piatră şi să spinteci cu ea figura cuiva, în timpul unei încăierări. Shadow nu dorea o armă. Dorea doar să facă ceva cu mâinile lui.
Shadow nu era superstiţios. Nu credea în ceea ce nu putea să vadă. Dar în săptămânile finale ale condamnării simţea dezastrul adunându-se deasupra închisorii, aşa cum simţise în zilele de dinaintea jafului. Simţea un gol în stomac şi-şi spunea că e doar teama de a se reîntoarce în lumea de afară.
Însă nu era convins că este aşa. Era mai paranoic ca de obicei, iar în închisoare paranoia obişnuită înseamnă mult şi-i o cale de supravieţuire. Shadow devenise mai liniştit, mai şters decât altădată. Se trezise că urmărea gesturile gardienilor şi ale celorlalţi deţinuţi, încercând să descopere vreun indiciu despre lucrul cel rău care urma să se întâmple
