fie tratat fără respect. Când eşti în închisoare, nu laşi oamenii să te trateze fără respect.

Femeia apăsase pe un buton şi după câteva clipe apăruseră indivizii de la paza aeroportului, care încercaseră

să-l convingă pe Johnnie Larch să părăsească aeroportul în linişte. El nu voise să plece, şi a avut loc o altercaţie.

Rezultatul a fost că Johnnie Larch n-a mai ajuns la Seattle şi şi-a petrecut următoarele două zile prin barurile din oraş, iar când s-a terminat suta de dolari a jefuit o benzinărie, înarmat cu un pistol de jucărie, ca să facă rost de bani şi să

continue să bea. În cele din urmă, a fost arestat de poliţie pentru că îşi făcuse nevoile pe stradă. La scurt timp după

aceea, a ajuns din nou în puşcărie, executându-şi restul de pedeapsă, plus un mic supliment pentru treaba de la benzinărie.

Conform lui Johnnie Larch, morala acestei poveşti era: nu-i enerva pe cei care lucrează în aeroporturi.

— Eşti sigur că nu-i ceva de genul „Felul de comportament care are efect într-un mediu special, precum închisoarea, nu are efect, ba chiar devine dăunător atunci când este folosit în afara unui asemenea mediu”? îl întrebase Shadow, atunci când Johnnie îi istorisise povestea sa.

— Nu, ascultă-mă ce-ţi spun, insistase Johnnie, nu le

enerva pe căţelele alea care lucrează în aeroporturi.

Shadow aproape că zâmbi, aducându-şi aminte de povestea aceea. Propriul său permis auto mai avea câteva luni de valabilitate.

— Staţia de autobuz! Toată lumea coboară!

Clădirea mirosea a urină şi a bere trezită. Shadow se urcă

într-un taxi şi-i spuse şoferului să-l ducă la aeroport. Şi-i mai spuse că o să-i dea în plus cinci dolari dacă o să facă asta în tăcere. Ajunseră în douăzeci de minute, iar şoferul nu scoase o vorbă.

Apoi Shadow merse prin clădirea puternic luminată a aeroportului, făcându-şi griji în legătură cu rezervarea electronică. Ştia că avea bilet pentru un zbor din ziua de vineri şi nu era convins că poate să-l schimbe pentru unul de astăzi. Tot ce se făcea electronic i se părea lui Shadow ceva magic, ceva care putea să se evapore în orice clipă. Îi plăceau lucrurile pe care le putea atinge şi ţine.

Oricum, avea portofelul în buzunar, pentru prima oară

după trei ani, iar în el se aflau mai multe cărţi de credit expirate. Descoperise însă cu surprindere că o carte de credit Visa urma să expire abia la sfârşitul lui ianuarie. Avea un număr de rezervare. Şi, îşi dădu seama, avea certitudinea că

după ce va ajunge acasă totul va fi bine. Laura va fi şi ea bine. Poate că fusese doar o şmecherie, ca să-i facă vânt cu câteva zile mai devreme. Sau poate fusese doar o încurcătură: trupul unei alte Laura Moon5 fusese descoperit în urma accidentului de pe autostradă.

Prin pereţii alcătuiţi din geamuri se vedeau fulgere, în afara aeroportului. Shadow îşi dădu seama că-şi ţine respiraţia, aşteptând ceva. Un bubuit îndepărtat de tunet.

Shadow expiră.

O femeie albă, obosită, se uită la el din spatele biroului.

— Bună ziua, zise Shadow.

„Eşti prima femeie străină cu care am vorbit în ultimii trei ani.”

— Am un număr de bilet rezervat electronic. Ar fi trebuit 5 Moon – „lună”, în limba engleză

să călătoresc vineri, dar am nevoie de el astăzi. Am un deces în familie.

— Mmm… Condoleanţe, zise ea, şi tastă ceva, se uită pe ecran, apoi tastă din nou ceva. Nu-i nicio problemă. V-am făcut rezervare la trei treizeci. S-ar putea să întârzie din cauza furtunii, aşa că staţi cu ochii pe ecran. Aveţi bagaje de înregistrat?

Shadow îi arătă sacul de umăr şi o întrebă:

— E nevoie să-l înregistrez?

— Nu, zise femeia. Aveţi vreun document de identitate cu fotografie?

Shadow îi arătă permisul de conducere. Apoi o asigură că

nimeni nu-i dăduse vreo bombă să o ia cu el în avion, iar ea îi dădu, în schimb, un tichet de îmbarcare tipărit. Apoi trecu prin detectorul de metale în timp ce sacul îi trecea prin aparatul de raze X.

Nu era un aeroport mare, dar îl uimi numărul de oameni care călătoreau. Se uită la cei care-şi lăsau bagajele jos fără

grijă, remarcă portofele îndesate în buzunarele din spate, văzu genţi lăsate pe jos, sub scaun, nesupravegheate. Abia în momentul acela îşi dădu seama că nu mai era în închisoare.

Avea de aşteptat treizeci de minute până la îmbarcare. Îşi cumpără o felie de pizza şi-şi arse buzele cu brânza fierbinte.

Luă restul şi se duse la un telefon. Îl sună pe Robbie la Muscle Farm, dar îi răspunse robotul.

— Salut, Robbie, zise Shadow. Mi-au spus că Laura a murit. Mi-au dat drumul mai devreme. Vin acasă.

Apoi, pentru că oamenii greşesc – văzuse destule cazuri –, sună acasă şi ascultă vocea Laurei.

— Salut, zise ea. Nu sunt acasă sau nu pot să vin la telefon. Lăsaţi un mesaj şi o să vă sun eu. Şi vă urez o zi bună!

Shadow nu se simţi în stare să lase un mesaj.

Se aşeză pe un scaun din plastic de lângă poarta de îmbarcare şi-şi ţinu bagajul atât de strâns, că-l duru mâna.

Îşi aminti de momentul în care o văzuse prima oară pe Laura. Pe atunci nu-i cunoştea numele. Era prietenă cu Audrey Burton. Shadow se afla într-un separeu de la Chi-

Chi, împreună cu Robbie, discutând probabil despre cum una dintre instructoare tocmai anunţase că îşi va deschide propria şcoală de dans, când Laura apăruse la un pas în urma lui Audrey, iar Shadow se trezise uitându-se la ea.

Laura avea păr lung, şaten, şi ochii atât de albaştri, încât Shadow îşi închipuise că poartă lentile de contact colorate.

Laura comandase un daiquiri cu căpşuni şi insistase ca Shadow să guste din băutură, apoi râsese încântată când el o făcuse.

Laurei îi plăcea ca oamenii să guste din ceea ce gusta ea.

Shadow o sărutase de despărţire în seara aceea, iar ea avea gust de daiquiri cu căpşuni, şi el nu mai dorise să

sărute vreodată o altă femeie. O voce anunţă că începea îmbarcarea în avion, iar rândul lui Shadow fu primul chemat.

Locul lui era chiar în spate, iar alături se afla un loc liber.

Ploaia răpăia încontinuu, lovind flancul aeronavei, iar Shadow îşi imagină copilaşi care aruncau din cer pumni de mazăre uscată.

De îndată ce avionul decolă, Shadow adormi.