Cuvintele se rostogoliră şi se răsuciră, iar Shadow se trezi
din nou în avion. Însă rostogolirea continua. O femeie din partea din faţă a avionului ţipa, fără prea mult entuziasm.
În jurul avionului izbucniră fulgere orbitoare. Căpitanul spuse prin interfon că va încerca să urce la o anumită
altitudine, ca să iasă din furtună.
Avionul se zgudui şi se zgâlţâi, iar Shadow se întrebă –
foarte calm – dacă urma să moară. Ajunse la concluzia că era posibil, dar puţin probabil. Se uită pe fereastră şi privi fulgerele ce luminau orizontul.
Apoi aţipi din nou şi visă că era iarăşi în închisoare şi că
Low Key îi şoptea, în timp ce stăteau la coadă la mâncare, că
cineva anunţase o recompensă dacă Shadow va fi ucis, însă
Shadow nu putea afla cine sau de ce. Iar când se trezi, se pregăteau de aterizare.
Coborî din avion clipind, trezindu-se pe deplin.
Îşi spusese de mult timp că toate aeroporturile semănau între ele. Nici nu contează unde eşti, eşti într-un aeroport: faianţă, gresie, săli de aşteptare, porţi, chioşcuri de ziare şi lumini fluorescente. Aeroportul ăsta arăta ca un aeroport.
Problema consta în faptul că nu era aeroportul în care trebuia să ajungă. Acesta era un aeroport mare, cu prea mulţi oameni şi cu prea multe porţi.
Oamenii aveau un aer lustruit-obosit, pe care îl vezi doar în aeroporturi şi în închisori. „Dacă infernul sunt ceilalţi”, se gândi Shadow, „atunci aeroporturile sunt purgatoriul.”
— Scuzaţi-mă, doamnă.
Femeia se uită la el, pe deasupra avizierului.
— Da?
— Ce aeroport e ăsta?
Femeia se uită la el, uimită, încercând să-şi dea seama dacă glumeşte, apoi spuse:
— St. Louis.
— Am crezut că-i avionul pentru Eagle Point.
— Era. L-au redirecţionat aici din cauza furtunii. Nu v-au anunţat?
— Probabil că da. Am dormit.
— Trebuie să discutaţi cu bărbatul acela, cel cu haină
roşie.
Omul era aproape la fel de înalt ca Shadow. Arăta precum tatăl dintr-un serial din anii şaptezeci. Tastă ceva la un calculator şi-i spuse lui Shadow să fugă – „Fugiţi!” – la o poartă din capătul îndepărtat al terminalului.
Shadow alergă prin aeroport, însă uşile se închiseseră deja când ajunse la ele. Privi prin geamul uşii cum avionul se îndepărtează de poartă. Apoi îi explică problema sa angajatei de acolo (calm, încet, politicos), iar aceasta îl îndrumă către un birou de asistenţă pentru pasageri, unde Shadow explică
faptul că se întorcea acasă după o lungă absenţă iar soţia sa tocmai fusese ucisă într-un accident de maşină, şi că era foarte important să ajungă acasă acum. Nu menţionă nimic despre închisoare.
Femeia de la biroul de asistenţă pentru pasageri (scundă, cu păr castaniu, cu o aluniţă lângă nas) se consultă cu o altă
femeie şi dădu un telefon („Nimic, abia au anulat cursa”), apoi tipări un alt tichet de îmbarcare şi-i spuse:
— O să vă ducă acolo. O să anunţăm la poartă că veniţi.
Shadow se simţi manipulat ca într-un joc de cărţi sau alba-neagra. Alergă din nou prin aeroport, ajungând în final aproape de locul unde se oprise mai devreme.
Un bărbat scund îi luă tichetul de îmbarcare.
— Vă aşteptam, îi mărturisi el, şi rupse marginea biletului, cea pe care era trecut numărul scaunului – 17D.
Shadow se grăbi să urce în avion, iar uşile se închiseră în urma sa.
Merse prin spaţiul pentru clasa întâi – existau doar patru fotolii pentru clasa întâi, dintre care trei erau ocupate.
Bărbatul cu barbă, în costum de culoare deschisă, care stătea lângă fotoliul liber din faţă, îi rânji lui Shadow când acesta urcă în avion, apoi îşi ridică mâna şi făcu semn către ceasul de la încheietură.
„Da, da, te-am făcut să întârzii”, îşi zise Shadow. „Asta să
fie cea mai mare problemă a ta.”
În timp ce se îndrepta către locul său din spate, îşi dădu seama că avionul era aproape plin. Ba chiar complet plin, după cum descoperi el. Pe scaunul 17D stătea o femeie de vârstă mijlocie. Shadow îi arătă bucata sa din tichetul de
