accepte situaţia. Atunci îl văzuse Shadow pentru prima oară

de aproape.

De aproape, Patterson arăta mai rău. Avea o figură

prelungă, iar părul lui încărunţit fusese tuns scurt, milităreşte.

Mirosea a Old Spice. În spatele său se afla o bibliotecă, iar fiecare carte din aceasta conţinea în titlu cuvântul

„închisoare”. Pe biroul său perfect curat nu avea nimic, în afară de un telefon şi de un calendar cu pagini detaşabile.

Directorul purta un aparat auditiv în urechea dreaptă.

— Ia loc, te rog.

Shadow se aşeză la birou, remarcând politeţea tonului.

Wilson rămase în picioare, în spatele său.

Directorul trase un sertar şi scoase din el un dosar, pe care-l puse pe birou.

— Aici scrie că ai fost condamnat la şase ani de închisoare pentru atac şi tâlhărie. Ai executat trei ani. Urma să fii eliberat vineri.

Urma? Shadow simţi un gol în stomac. Se întrebă cât timp mai avea de stat în închisoare. Încă un an? Doi? Toţi trei?

Dar zise doar:

— Da, domnule.

Directorul îşi linse buzele şi întrebă:

— Ce-ai spus?

— Am zis „Da, domnule”.

— Shadow, o să fii eliberat ceva mai târziu, în cursul după-amiezii. Vei ieşi cu două zile mai devreme.

Directorul spuse asta fără nicio urmă de bucurie, ca şi cum ar fi pronunţat o condamnare la moarte. Shadow dădu din cap şi aşteptă lovitura care urma. Directorul se uită la hârtia de pe biroul său.

— Scrisoarea asta a venit de la spitalul Johnson Memorial din Eagle Point… Soţia ta… a murit în dimineaţa asta. În urma unui accident de automobil. Condoleanţe.

Shadow dădu iarăşi din cap.

Wilson îl conduse în celulă, fără să spună nimic. Descuie uşa celulei şi-l lăsă să între. Apoi zise:

— E ca un banc cu o ştire bună şi una rea, nu-i aşa?

Vestea bună e că vei fi eliberat mai devreme, vestea rea e că

ţi-a murit nevasta.

Apoi izbucni în râs, de parcă ar fi fost ceva amuzant.

Shadow nu spuse nimic.

Îşi împachetă lucrurile amorţit, renunţând la unele dintre ele. Lăsă acolo Herodotul lui Low Key şi cartea de trucuri cu monede şi, în urma unui impuls de moment, abandonă

discurile negre din metal pe care le şterpelise din atelier şi pe care le folosise drept monede până când Low Key i le lăsase pe ale lui. Avea să găsească monede, monede adevărate, în

lumea de afară. Se bărbieri. Se îmbrăcă în haine civile. Trecu de mai multe uşi, ştiind că nu va mai trece niciodată de ele înapoi şi simţindu-se gol pe dinăuntru.

Ploaia începu să se scurgă din cerul cenuşiu, o ploaie rece.

Bucăţele de gheaţă izbeau faţa lui Shadow iar stropii îi udau pardesiul subţire în timp ce se îndreptau către autobuzul galben care aparţinuse cândva unei şcoli şi care urma să-i ducă până în oraşul cel mai apropiat.

Când ajunseră la autobuz, erau complet uzi. Opt plecau acum, se gândi Shadow. O mie cinci sute rămâneau în închisoare. Shadow se aşeză în maşină şi tremură până când instalaţia de încălzire începu să funcţioneze, întrebându-se ce avea să facă şi unde avea să se ducă.

Imagini fantomatice îi treceau prin minte, apărute fără voia lui. În imaginaţia sa, pleca dintr-o altă închisoare, cu mult timp în urmă.

Fusese închis într-o încăpere lipsită de lumină prea mult timp, barba şi părul îi crescuseră mari. Gardienii îl conduseseră pe o scară din piatră cenuşie, într-o piaţă plină

de lucruri în culori ţipătoare, plină de oameni şi de obiecte.

Era zi de târg şi-l ameţeau zgomotul şi culorile, îşi mijea ochii din cauza luminii care umplea piaţa, simţea mirosul aerului umed, sărat şi al bunătăţilor din piaţă, iar în stânga sa soarele lucea în apă…

Autobuzul se opri la un semafor.

Vântul şuiera prin maşină, iar rafalele izbeau parbrizul, făcând ca oraşul să se vadă neclar, transformându-l într-o pată de neon galben-roşu. Era după-amiaza devreme, dar prin geam se vedea ca şi cum ar fi fost noapte.

— Rahat! exclamă bărbatul de lângă Shadow, ştergând cu mâna condensul de pe geam şi privind siluetele înceţoşate ce mergeau grăbite pe trotuar. Afară sunt muieri.

Shadow înghiţi în sec. Îşi dădu seama că nu plânsese încă

– de fapt, nu simţea nimic. Nici nevoia lacrimilor. Nici tristeţe. Nimic.

Se trezi gândindu-se la un tip numit Johnnie Larch, cu care împărţise celula pe când abia fusese închis, şi care-i spusese că ieşise odată, după cinci ani petrecuţi după gratii,

cu o sută de dolari şi un bilet pentru Seattle, unde locuia sora lui.

Johnnie Larch se dusese la aeroport şi dăduse biletul femeii de la casă, care îi ceruse să-i arate permisul de conducere.

Johnnie i-l arătase. Expirase cu doi ani în urmă. Casieriţa îi spusese că nu-i un document de identitate valid. El îi spusese că s-ar putea să nu fie valabil în calitate de permis de conducere, dar era în mod sigur un document de identitate perfect, şi avea o poză de-a lui pe el, şi înălţimea şi greutatea, şi Dumnezeule, cine naiba-şi închipuia ea că este el, dacă nu era el?

Femeia îi spusese că n-ar trebui să ridice glasul.

Iar el îi zisese să-i dea naibii un loc într-un avion sau o să

regrete că n-a făcut-o, pentru că nu intenţiona să accepte să