— Ţi-a trimis un bilet?
— Nu-i nevoie de asta. Mi-a trimis doar numărul de confirmare. Un bilet electronic. Trebuie doar să mă duc la aeroport peste o lună şi să-mi arăt documentele de identitate.
Şi cu asta, am plecat de-aici.
Bărbatul dădu din cap, mai mâzgăli o însemnare finală, apoi închise dosarul şi puse pixul pe masă. Cele două mâini rămaseră pe tăblia cenuşie ca nişte animale roz. Apoi îşi împreună mâinile şi se uită la Shadow cu ochii săi căprui, lăcrimoşi.
— Eşti un om norocos, zise el. Ai la cine să te întorci, te aşteaptă o slujbă. Poţi să uiţi de trecut. Mai ai o şansă.
Profită de ea.
Bărbatul nu se oferi să-i strângă mâna lui Shadow, când el se ridică să plece. Nici Shadow nu se aştepta la un asemenea gest.
Ultima săptămână a fost cea mai grea. Într-un fel, a fost mai grea decât toţi cei trei ani la un loc. Shadow se întreba dacă vremea era de vină: o vreme apăsătoare, calmă şi rece.
Ca şi cum urma să înceapă furtuna, însă furtuna nu venea.
Shadow era cuprins de agitaţie şi de fiori, simţea în adâncul trupului său că ceva mergea foarte prost. În curtea pentru exerciţii fizice bătea vântul. Shadow avea impresia că simte miros de zăpadă.
Sună la firma la care lucra soţia sa. Shadow ştia că toate companiile de telefoane încasau o suprataxă de trei dolari pentru fiecare apel dintr-o închisoare. De aceea, telefonistele erau foarte politicoase cu oamenii care sunau de acolo. Ştiau că el le plătea salariul, concluzionase Shadow.
— Se întâmplă ceva ciudat, îi spuse el Laurei.
Nu acesta era primul lucru pe care i-l spusese, ci „Te iubesc”, pentru că era bine să spui asta dacă erai sincer, iar Shadow era.
— Bună, răspunse Laura. Şi eu te iubesc. Ce e ciudat?
— Nu ştiu. Poate vremea. E ca şi cum dacă ar izbucni furtuna, atunci totul ar fi bine.
— Aici e frumos, zise ea. Ultimele frunze n-au căzut încă.
Dacă nu va fi furtună, ai putea să le mai vezi, când o să te întorci acasă.
— Mai sunt cinci zile, spuse Shadow.
— O sută douăzeci de ore, apoi ajungi acasă, zise Laura.
— Acolo e totul bine? Nu-i nimic în neregulă?
— Totul e bine. O să mă-ntâlnesc cu Robbie în seara asta.
Îţi pregătim petrecerea-surpriză de bun venit.
— O petrecere-surpriză?
— Bineînţeles. Dar tu nu ştii nimic, nu-i aşa?
— Absolut nimic.
— Ăsta-i soţul meu pe care-l iubesc! spuse Laura, iar Shadow îşi dădu seama că zâmbea.
Era în închisoare de trei ani, dar Laura continua să-l facă
să zâmbească.
— Te iubesc, copilaşule, zise Shadow.
— Te iubesc, căţeluşule, zise Laura.
Shadow puse receptorul în furcă.
După ce se căsătoriseră, Laura îi spusese lui Shadow că
voia un căţel, însă proprietarul casei în care locuiau le atrăsese atenţia că în contractul de închiriere se menţiona că
nu aveau voie să aibă animale de casă.
— Nu-i nimic, zisese Shadow, o să fiu eu căţeluşul tău. Ce vrei să fac? Să-ţi rod papucii? Să fac pipi pe podeaua bucătăriei? Să-ţi ling nasul? Să te miros între picioare? Pun pariu că pot să fac tot ce face un căţel.
Şi o ridicase în braţe, de parcă n-ar fi cântărit niciun gram, şi începuse să-i lingă nasul, în timp ce ea chicotea şi ţipa, şi o dusese în pat.
În sala de mese, Sam Fetisher veni lângă Shadow şi-i zâmbi, arătându-şi dinţii îmbătrâniţi. Se aşeză lângă el şi începu să-şi mănânce macaroanele cu brânză.
— Trebuie să discutăm, zise Sam Fetisher.
Sam Fetisher era cel mai negru om pe care-l văzuse vreodată Shadow. Putea să aibă vreo şaizeci de ani. Putea să
aibă optzeci. Dar Shadow întâlnise ţicniţi de treizeci de ani care arătau mai bătrâni decât Sam Fetisher.
