— Mmm? mormăi Shadow.

— Vine furtuna, spuse Sam.

— Simt şi eu, replică Shadow. Probabil că o să ningă în curând.

— Nu-i vorba de felul ăsta de furtună. Vine o furtună mai mare. Băiete, să ştii că atunci când o să înceapă furtuna cea mare, o să fie mai bine aici decât pe stradă.

— Eu mi-am executat pedeapsa. Vineri plec de-aici.

Sam Fetisher se uită la el şi-l întrebă:

— De unde eşti?

— Eagle Point. Indiana.

— Mincinosule! Voiam să ştiu locul tău de origine. De unde au venit părinţii tăi?

— Din Chicago, răspunse Shadow, pentru că mama sa locuise la Chicago pe când era mică şi murise tot acolo, în urmă cu o jumătate de viaţă de om.

— După cum am spus, vine o furtună mare. Să stai potolit, băiete. E ca şi cum… cum le zice la chestiile alea pe care stau continentele? Un fel de plăci…

— Plăci tectonice? se hazardă Shadow.

— Exact. Plăci tectonice. E ca şi cum s-ar pune în mişcare, iar America de Nord ar aluneca înspre America de Sud şi n-ai vrea să te afli la mijloc. Ai priceput?

— Niciun pic.

Bătrânul îi făcu încet cu ochiul.

— Să nu zici că nu te-am avertizat, spuse el, şi duse spre gură lingura încărcată cu jeleu portocaliu tremurător.

Shadow îşi petrecu noaptea pe jumătate treaz, cufundându-se în somn şi ieşind din el, ascultându-şi noul coleg de celulă sforăind şi mormăind în patul de sub el. Într-o celulă din apropiere, un bărbat se văita, gemea şi urla ca un animal, iar din când în când cineva ţipa la el să tacă

dracului din gură. Shadow încerca să nu audă nimic. Lăsa minutele goale să se scurgă peste el, însingurate şi lente.

Mai avea două zile. Patruzeci şi opt de ore, începând cu fiertura de ovăz şi cu cafeaua din închisoare. Apoi un gardian numit Wilson îl bătu pe Shadow pe umăr mai tare ca de obicei şi-i zise:

— Shadow, vino cu mine.

Shadow îşi verifică repede conştiinţa. Era liniştită, dar el îşi spuse că în puşcărie asta nu însemna că nu eşti în rahat până la gât. Cei doi merseră alături – mai mult sau mai puţin

– iar paşii lor răsunară pe metal şi pe beton.

Shadow simţi gustul fricii în adâncul gâtului său, mai amar decât cafeaua veche. Lucrurile rele începeau să se întâmple…

Auzea o voce care-i şoptea în minte că o să-i adauge încă

un an la sentinţă, o să-l închidă în carceră, o să-i reteze mâinile, o să-i taie capul… Îşi spuse că se prostise, dar inima îi bătea tare, gata să-i ţâşnească din piept.

— Nu te înţeleg, zise Wilson în timp ce mergeau.

— Ce nu-i de înţeles, domnule?

— Tu. Eşti al naibii de potolit. Eşti prea politicos. Aştepţi să treacă timpul ca un bătrân. Câţi ani ai? Douăzeci şi cinci?

Douăzeci şi opt?

— Treizeci şi doi, domnule.

— Şi ce eşti? Broscar? Ţigan?

— Din câte ştiu eu, nu, domnule. S-ar putea.

— Poate că ai sânge de negrotei în tine. Ai sânge de negrotei, Shadow?

— Tot ce se poate, domnule, răspunse Shadow, ţinându-se ţeapăn şi privind drept înainte, concentrându-se ca să nu se lase enervat de omul acela.

— Da? Oricum, mă scoţi din sărite.

Wilson avea un păr blond nisipiu, o piele blondă nisipie şi un zâmbet blond nisipiu.

— O să pleci în curând.

— Aşa sper, domnule.

— O să te-ntorci. Pot s-o văd în ochii tăi. Eşti un ratat, Shadow. Dac-ar fi după mine, niciunul dintre voi, nenorociţilor, nu ar mai ieşi vreodată. V-am arunca-ntr-o groapă şi am uita de voi.

Oubliettes4, se gândi Shadow, şi nu mai spuse nimic. Era o 4 Oubliettes – temniţe din Evul Mediu în care prizonierii erau închişi a oublier („pentru a fi uitaţi”, în limba franceză), adică pentru totdeauna.

chestie de supravieţuire: nu răspundea, nu spunea nimic despre siguranţa gardienilor, nu discuta despre penitenţă, reabilitare sau rata de recidivă. Nu dorea să pară amuzant sau isteţ şi, pentru a fi la adăpost, de câte ori vorbea cu o persoană oficială, încerca să nu spună nimic, dacă era posibil. Vorbeşte când ţi se vorbeşte. Execută-ţi pedeapsa.

Ieşi de-aici. Du-te acasă. Fă o baie adevărată. Spune-i Laurei că o iubeşti. Începe o viaţă nouă.

Trecură prin două puncte de control. De fiecare dată, Wilson îşi arătă legitimaţia. Urcară un şir de trepte şi ajunseră în faţa biroului directorului închisorii. Shadow nu mai fusese niciodată acolo, însă ştia cui îi aparţine. Pe uşă

era scris cu litere negre numele directorului – G. Patterson –

iar lângă uşă se afla un semafor în miniatură.

Semnalul roşu era aprins.

Wilson apăsă un buton, aflat sub luminile semaforului.

Aşteptară în tăcere vreo două minute. Shadow încerca să-şi spună că totul este în regulă, că vineri dimineaţă va fi în avionul spre Eagle Point, dar nu credea nici el că se va întâmpla aşa.

Lumina roşie se stinse şi cea verde se aprinse, iar Wilson deschise uşa. Cei doi intrară în birou.

Shadow îl văzuse pe directorul închisorii de câteva ori în ultimii trei ani. Odată condusese un politician care vizitase închisoarea, şi pe care Shadow nu-l recunoscuse. Altădată, în timpul unor tulburări, directorul le vorbise deţinuţilor, împărţiţi în grupe de câte o sută, şi le spusese că închisoarea era şi va rămâne supraaglomerată, aşa încât ar face bine să