Introducere la cea de-a zecea ediţie aniversară
Nu ştiu exact ce înseamnă să citeşti cartea aceasta. Ştiu numai cum a fost să trăieşti scrierea ei.
M-am mutat în America în 1992. În mintea mea, ceva a început să se mişte. Erau diferite idei despre care ştiam că
sunt importante şi care totuşi păreau disparate – doi bărbaţi care se întâlnesc într-un avion, o maşină pe gheaţă, semnificaţia trucurilor cu monede şi, mai mult decât orice, America, acest loc straniu, imens în care mă aflam şi pe care ştiam că nu îl înţeleg încă. Dar pe care voiam să îl înţeleg.
Mai mult decât atât – pe care voiam să îl descriu.
Şi dintr-odată, în timpul unei escale în Islanda, pe când priveam o dioramă turistică reprezentând călătoriile lui Leif Erickson, totul a început să se lege. Le-am scris agentului şi editorului meu, explicându-le cum va fi cartea. Am intitulat scrisorile „Zei americani”, sigur fiind că voi găsi mai târziu un titlu mai bun.
Câteva săptămâni mai târziu, editorul meu mi-a trimis o machetă pentru coperta cărţii. Se vedeau acolo o şosea, un fulger şi titlul „Zei americani”. Părea să fie chiar coperta cărţii pe care plănuisem s-o scriu.
Faptul de a avea coperta înaintea cărţii mi s-a părut în acelaşi timp descurajant şi entuziasmant. Am pus-o pe un perete şi am privit-o intimidat, iar toate intenţiile mele de a găsi un alt titlu s-au dus pentru totdeauna. Aceasta era coperta cărţii. Aceasta era cartea.
Mai rămânea doar s-o scriu.
Am scris primul capitol în timpul unei călătorii cu trenul de la Chicago la San Diego. Şi am continuat să călătoresc, şi am continuat să scriu. Am condus din Minneapolis în Florida pe şosele secundare, urmând drumul pe care mă gândeam că
Shadow îl va străbate în carte. Am scris, şi atunci când m-am împotmolit am pornit din nou la drum. Am mâncat pateuri în Upper Peninsula şi găluşte de porumb în Cairo. Am încercat
din răsputeri să nu scriu decât despre locurile în care am fost.
Mi-am scris cartea în multe locuri – în case din Florida, şi într-o cabană de pe malul unui lac din Wisconsin, şi într-o cameră de hotel din Las Vegas.
L-am urmat pe Shadow în călătoria sa, iar când nu mai ştiam ce se întâmplă cu Shadow scriam câte o poveste despre venirea în America, iar când ajungeam la sfârşitul ei ştiam ce anume făcuse Shadow, aşa încât mă întorceam la el. Voiam să scriu două mii de cuvinte pe zi, iar dacă scriam o mie de cuvinte pe zi eram fericit.
Îmi amintesc că, atunci când am terminat prima versiune, i-am declarat lui Gene Wolfe, care este cel mai înţelept scriitor şi a scris mai multe romane minunate decât toţi cei pe care-i cunosc, că am învăţat acum în sfârşit cum se scrie un roman. Gene m-a privit şi mi-a zâmbit blând. „Nu înveţi niciodată cum se scrie un roman”, mi-a spus el. „Nu înveţi decât cum se scrie romanul la care lucrezi.”
Avea dreptate. Am învăţat să scriu romanul pe care-l scriam, şi nimic mai mult. Totuşi, era un roman straniu, special cel pe care învăţasem să-l scriu. Am fost mereu conştient de distanţa la care se afla faţă de cartea frumoasă, aurită, sclipitoare, perfectă pe care o aveam în minte, dar chiar şi aşa, m-a făcut fericit.
Mi-am lăsat barba să crească şi nu mi-am tuns părul cât timp am scris, şi mulţi oameni s-au gândit că sunt o ciudăţenie de doi bani (deşi nu suedezii, care m-au aprobat şi mi-au spus că un rege de-al lor a făcut ceva foarte asemănător, însă nu pentru un roman). Mi-am ras barba la sfârşitul primei versiuni, şi mi-am tuns incomodul păr lung la scurt timp după aceea.
A doua versiune a fost mai ales un proces de excavare şi clarificare. Scenele care trebuiau să se extindă s-au extins, iar scenele care trebuiau să fie mai scurte au fost scurtate.
Am vrut ca acest roman să reprezinte mai multe lucruri.
Am vrut să scriu o carte mare, bizară şi întortocheată, şi aşa am făcut, şi aşa a fost. Am vrut să scriu o carte care să
includă toate părţile din America ce m-au obsedat şi m-au
încântat, iar dintre acestea aproape niciuna nu apare de obicei în filme sau în emisiunile TV.
În cele din urmă, am terminat-o şi am predat-o, simţindu-mă oarecum mulţumit la gândul că, după cum se spune, un roman poate fi cel mai bine definit ca un lung fragment în proză în care nu totul este în regulă şi fiind aproape sigur că
am scris ceva de genul acesta.
Editorul meu era îngrijorat însă că manuscrisul pe care i l-am dat este puţin prea mare şi prea întortocheat (nu neapărat şi prea bizar), astfel încât mi-a cerut să-l ajustez, ceea ce am şi făcut. Presupun că instinctele sale au fost foarte bune, pentru că volumul a avut un adevărat succes –
s-a vândut în multe exemplare şi a primit numeroase premii, printre care Nebula şi Hugo (pentru genul SF), Bram Stoker (pentru genul horror) şi Locus (pentru genul fantasy), demonstrând astfel că este o carte stranie şi că, în pofida popularităţii ei, nimeni nu ştie exact în ce categorie s-o încadreze.
Însă acesta avea să fie viitorul său; mai întâi, cartea trebuia să fie publicată. Procesul de publicare m-a fascinat, şi am ţinut o cronică a acestuia pe internet, pe un blog început chiar din acest motiv (dar care continuă până astăzi).
După publicare, am plecat într-un turneu de promovare prin Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Canada. Prima şedinţă de autografe a avut loc în iunie 2001, în librăria Borders Books din World Trade Center. Câteva zile după ce m-am întors acasă, pe 11 septembrie 2001, nici acea librărie, nici World Trade Center nu mai existau.
Receptarea de care a avut parte romanul m-a surprins.
Eram obişnuit să scriu poveşti pe care oamenii fie le apreciau, fie nu le citeau. Nu scrisesem însă niciodată ceva care să împartă publicul în două. Pentru că oamenii fie au iubit, fie au urât această carte. Cei care au urât-o, chiar dacă
apreciau celelalte cărţi ale mele, au urât-o cu adevărat. Unii s-au plâns de faptul că romanul nu este suficient de american, alţii că este prea american, că Shadow este antipatic, că adevărata religie a Americii este de fapt sportul, şi aşa mai departe. Toate, neîndoios, critici întemeiate. Dar
până la urmă, cartea şi-a găsit publicul. Cred că ar fi corect să spun că sunt mai mulţi cei care au iubit-o, şi continuă să
o iubească.
Sper ca într-o zi să mă întorc la povestea aceasta. Shadow este cu zece ani mai în vârstă acum, în definitiv. La fel este şi America. Iar zeii aşteaptă.
NEIL GAIMAN
septembrie 2010
Notă asupra textului
Cartea pe care o ţineţi în mână este puţin diferită de versiunea care a fost publicată anterior.
La scurt timp după apariţie, Pete Atkins şi Peter Schneider, proprietarii Hill House Publishers, o mică editură
acum dispărută din păcate, şi-au propus să tipărească o ediţie specială a Zeilor americani. În timp ce îmi povesteau despre detaliile minunate pe care le plănuiseră pentru ediţia limitată – ce avea să fie un adevărat miracol al artei tipografice –, am început să mă simt din ce în ce mai nemulţumit în legătură cu textul pe care trebuiau să îl folosească.
