lumea de afară. Se bărbieri. Se îmbrăcă în haine civile. Trecu de mai multe uşi, ştiind că nu va mai trece niciodată de ele înapoi şi simţindu-se gol pe dinăuntru.
Ploaia începu să se scurgă din cerul cenuşiu, o ploaie rece.
Bucăţele de gheaţă izbeau faţa lui Shadow iar stropii îi udau pardesiul subţire în timp ce se îndreptau către autobuzul galben care aparţinuse cândva unei şcoli şi care urma să-i ducă până în oraşul cel mai apropiat.
Când ajunseră la autobuz, erau complet uzi. Opt plecau acum, se gândi Shadow. O mie cinci sute rămâneau în închisoare. Shadow se aşeză în maşină şi tremură până când instalaţia de încălzire începu să funcţioneze, întrebându-se ce avea să facă şi unde avea să se ducă.
Imagini fantomatice îi treceau prin minte, apărute fără voia lui. În imaginaţia sa, pleca dintr-o altă închisoare, cu mult timp în urmă.
Fusese închis într-o încăpere lipsită de lumină prea mult timp, barba şi părul îi crescuseră mari. Gardienii îl conduseseră pe o scară din piatră cenuşie, într-o piaţă plină
de lucruri în culori ţipătoare, plină de oameni şi de obiecte.
Era zi de târg şi-l ameţeau zgomotul şi culorile, îşi mijea ochii din cauza luminii care umplea piaţa, simţea mirosul aerului umed, sărat şi al bunătăţilor din piaţă, iar în stânga sa soarele lucea în apă…
Autobuzul se opri la un semafor.
Vântul şuiera prin maşină, iar rafalele izbeau parbrizul, făcând ca oraşul să se vadă neclar, transformându-l într-o pată de neon galben-roşu. Era după-amiaza devreme, dar prin geam se vedea ca şi cum ar fi fost noapte.
— Rahat! exclamă bărbatul de lângă Shadow, ştergând cu mâna condensul de pe geam şi privind siluetele înceţoşate ce mergeau grăbite pe trotuar. Afară sunt muieri.
Shadow înghiţi în sec. Îşi dădu seama că nu plânsese încă
– de fapt, nu simţea nimic. Nici nevoia lacrimilor. Nici tristeţe. Nimic.
Se trezi gândindu-se la un tip numit Johnnie Larch, cu care împărţise celula pe când abia fusese închis, şi care-i spusese că ieşise odată, după cinci ani petrecuţi după gratii,
cu o sută de dolari şi un bilet pentru Seattle, unde locuia sora lui.
Johnnie Larch se dusese la aeroport şi dăduse biletul femeii de la casă, care îi ceruse să-i arate permisul de conducere.
Johnnie i-l arătase. Expirase cu doi ani în urmă. Casieriţa îi spusese că nu-i un document de identitate valid. El îi spusese că s-ar putea să nu fie valabil în calitate de permis de conducere, dar era în mod sigur un document de identitate perfect, şi avea o poză de-a lui pe el, şi înălţimea şi greutatea, şi Dumnezeule, cine naiba-şi închipuia ea că este el, dacă nu era el?
Femeia îi spusese că n-ar trebui să ridice glasul.
Iar el îi zisese să-i dea naibii un loc într-un avion sau o să
regrete că n-a făcut-o, pentru că nu intenţiona să accepte să
fie tratat fără respect. Când eşti în închisoare, nu laşi oamenii să te trateze fără respect.
Femeia apăsase pe un buton şi după câteva clipe apăruseră indivizii de la paza aeroportului, care încercaseră
să-l convingă pe Johnnie Larch să părăsească aeroportul în linişte. El nu voise să plece, şi a avut loc o altercaţie.
Rezultatul a fost că Johnnie Larch n-a mai ajuns la Seattle şi şi-a petrecut următoarele două zile prin barurile din oraş, iar când s-a terminat suta de dolari a jefuit o benzinărie, înarmat cu un pistol de jucărie, ca să facă rost de bani şi să
continue să bea. În cele din urmă, a fost arestat de poliţie pentru că îşi făcuse nevoile pe stradă. La scurt timp după
aceea, a ajuns din nou în puşcărie, executându-şi restul de pedeapsă, plus un mic supliment pentru treaba de la benzinărie.
Conform lui Johnnie Larch, morala acestei poveşti era: nu-i enerva pe cei care lucrează în aeroporturi.
— Eşti sigur că nu-i ceva de genul „Felul de comportament care are efect într-un mediu special, precum închisoarea, nu are efect, ba chiar devine dăunător atunci când este folosit în afara unui asemenea mediu”? îl întrebase Shadow, atunci când Johnnie îi istorisise povestea sa.
— Nu, ascultă-mă ce-ţi spun, insistase Johnnie, nu le
enerva pe căţelele alea care lucrează în aeroporturi.
Shadow aproape că zâmbi, aducându-şi aminte de povestea aceea. Propriul său permis auto mai avea câteva luni de valabilitate.
— Staţia de autobuz! Toată lumea coboară!
Clădirea mirosea a urină şi a bere trezită. Shadow se urcă
într-un taxi şi-i spuse şoferului să-l ducă la aeroport. Şi-i mai spuse că o să-i dea în plus cinci dolari dacă o să facă asta în tăcere. Ajunseră în douăzeci de minute, iar şoferul nu scoase o vorbă.
Apoi Shadow merse prin clădirea puternic luminată a aeroportului, făcându-şi griji în legătură cu rezervarea electronică. Ştia că avea bilet pentru un zbor din ziua de vineri şi nu era convins că poate să-l schimbe pentru unul de astăzi. Tot ce se făcea electronic i se părea lui Shadow ceva magic, ceva care putea să se evapore în orice clipă. Îi plăceau lucrurile pe care le putea atinge şi ţine.
Oricum, avea portofelul în buzunar, pentru prima oară
după trei ani, iar în el se aflau mai multe cărţi de credit expirate. Descoperise însă cu surprindere că o carte de credit Visa urma să expire abia la sfârşitul lui ianuarie. Avea un număr de rezervare. Şi, îşi dădu seama, avea certitudinea că
după ce va ajunge acasă totul va fi bine. Laura va fi şi ea bine. Poate că fusese doar o şmecherie, ca să-i facă vânt cu câteva zile mai devreme. Sau poate fusese doar o încurcătură: trupul unei alte Laura Moon5 fusese descoperit în urma accidentului de pe autostradă.
Prin pereţii alcătuiţi din geamuri se vedeau fulgere, în afara aeroportului. Shadow îşi dădu seama că-şi ţine respiraţia, aşteptând ceva. Un bubuit îndepărtat de tunet.
Shadow expiră.
