Pasărea tunetului îşi deschise ciocul şi scoase un ţipăt prin care-i ura bun venit.
În mod superficial, pasărea semăna cu un condor. Penele ei erau negre, cu o tentă purpurie, iar gâtul îi era alb. Avea ciocul negru, înfiorător, un cioc de pasăre de pradă, făcut pentru a sfâşia. Când stătea pe pământ, cu aripile strânse, pasărea avea mărimea unui urs negru, iar capul său se afla la înălţimea capului lui Shadow.
Horus se lăudă, mândru de sine:
— Eu am adus-o. Cele de felul ei trăiesc în munţi.
Shadow dădu din cap şi zise:
— Am visat cândva păsări ale tunetului. A fost cel mai afurisit vis pe care l-am avut vreodată.
Pasărea tunetului deschise ciocul şi scoase un sunet surprinzător de blând:
— Crawroo?
— Mi-ai auzit şi tu visul? o întrebă Shadow.
Apoi întinse mâna şi mângâie capul păsării. Pasărea tunetului se frecă de el ca un cal afectuos. Shadow o scărpină de la baza gâtului până în creştet. După aceea o întrebă pe Easter:
— Ai venit aici călare pe ea?
— Da. Poţi să te întorci cu ea, dacă te lasă să urci.
— Cum ai călărit pe pasărea asta?
— E uşor, zise Easter. Totul e să nu cazi. E ca şi cum ai
călări un fulger.
— O să ne întâlnim acolo?
Femeia clătină din cap.
— Eu am terminat, dragule. Du-te şi fă ce trebuie să faci.
Eu am obosit. Mult noroc!
Shadow dădu din cap şi zise:
— Whiskey Jack. L-am întâlnit. După ce am murit. A venit şi m-a găsit. Am băut bere împreună cu el.
— Da, spuse Easter. Sunt sigură că asta aţi făcut.
— O să ne mai vedem? o întrebă Shadow.
Ea îl privi – cu ochii ei ce aveau culoarea verde a porumbului bine crescut – fără să spună nimic. Apoi, brusc, clătină din cap şi-i răspunse:
— Mă îndoiesc.
Shadow se urcă greoi în spatele păsării tunetului. Se simţea ca un şoarece cocoţat pe un şoim. Simţea în gură un gust de ozon, metalic şi trist. Se auzi un zgomot. Pasărea tunetului îşi întinse aripile şi începu să dea puternic din ele.
În timp ce pământul se îndepărta de el, Shadow se ţinea bine de pasăre, iar inima îi bătea în piept de parcă o luase razna.
Da, era exact ca şi cum ai călări un fulger.
Laura luă băţul de pe bancheta maşinii. Îl lăsă pe domnul Town pe scaunul din faţă al Fordului Explorer. Ieşi din maşină şi merse prin ploaie prin Rock City. Casa de bilete era închisă. Uşa de la magazinul de cadouri nu fusese încuiată, iar Laura pătrunse pe acolo, trecu pe lângă expoziţia de zahăr candel şi de colivii ROCK CITY şi ajunse la a opta minune a lumii.
Nimeni nu o întrebă ce căuta, deşi întâlni mai mulţi bărbaţi şi femei mergând pe cărare, prin ploaie. Mulţi dintre ei aveau o înfăţişare artificială, unii erau transparenţi. Laura merse pe o punte suspendată, făcută din funii. Trecu pe lângă parcul cu cerbi albi, apoi îşi croi drum prin Strâmtoarea Omului Gras, unde cărarea se strecura printre doi pereţi de stâncă.
În cele din urmă, păşi peste un lanţ de care atârna un
anunţ cum că partea aceea era închisă şi ajunse într-o peşteră. Acolo văzu un bărbat care stătea pe un scaun de plastic, în faţa unei diorame cu gnomi beţi. Bărbatul citea Washington Post la lumina unei lanterne electrice. Când o văzu, individul împături ziarul şi-l puse sub scaunul său.
Apoi se ridică. Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un impermeabil scump şi cu părul portocaliu, tuns scurt. Tipul făcu o scurtă plecăciune.
— Presupun că domnul Town e mort, zise el. Bine ai venit, purtătoareo de lance.
— Mulţumesc. Îmi pare rău pentru Mack. Eraţi prieteni?
— Niciun pic. Trebuia să rămână în viaţă, dacă voia să-şi păstreze slujba. Dar tu ai adus băţul, spuse el, privind-o cu ochi ce luceau ca jăraticul dintr-un foc pe cale să se stingă.
Eşti într-o situaţie avantajoasă faţă de mine. Aici, în vârful muntelui, mi se spune domnul World.
— Eu sunt soţia lui Shadow.
— Sigur… Frumoasa Laura… Ar fi trebuit să te recunosc.
Shadow avea o grămadă de fotografii de-ale tale deasupra patului său, în celula pe care am împărţit-o cândva. Dacă-mi dai voie să-mi exprim părerea, cred că arăţi mai bine decât ai avea dreptul să arăţi. N-ar fi trebuit să-ţi continui drumul către putreziciune şi descompunere?
