în jos, la penisul său, şi păru pentru prima oară conştient de propria-i nuditate. Apoi zise:
— Eu pot să mă uit la soare fără să clipesc.
— Foarte frumos din partea ta, îi zise Easter, cu glas liniştitor. Hai să-l dăm jos de acolo.
Funiile ude care-l ţinuseră pe Shadow legat de copac se uscaseră şi putreziseră cu mult timp în urmă, aşa că se rupseră imediat ce traseră de ele. Trupul din copac alunecă
spre rădăcinile arborelui. Cei doi îl prinseră şi-l purtară cu uşurinţă, cu toate că bărbatul fusese un om solid. Îl aşezară
pe pajiştea înverzită.
Trupul de pe iarbă era rece şi nu respira. Într-o latură avea o pată de sânge uscat, de parcă ar fi fost împuns cu o lance.
— Acum ce facem?
— Acum o să-l încălzim. Ştii ce ai de făcut.
— Ştiu. Nu pot.
— Dacă nu vrei să-l ajuţi, atunci nu trebuia să mă aduci aici.
— Dar a trecut prea mult timp…
— A trecut prea mult timp pentru noi toţi.
— Iar eu sunt nebun…
— Ştiu.
Femeia întinse mâna sa albă spre Horus şi-i atinse părul negru. El clipi spre ea. Apoi luci, de parcă ar fi fost într-o ceaţă fierbinte.
Ochiul de şoim sclipi portocaliu, de parcă în interiorul său
s-ar fi aprins o flacără. O flacără ce fusese stinsă prea mult timp.
Şoimul se ridică în aer, se înălţă într-o spirală ascendentă, îndreptându-se către locul în care se aflau nori cenuşii şi unde ar fi trebuit să se afle soarele. Şoimul se înălţă până
când deveni un punct, apoi un fir de praf, apoi nimic din ce se putea vedea cu ochiul liber, doar ceva ce putea fi imaginat.
Norii începură să se subţieze, să se evapore, lăsând să se vadă un petic de cer albastru prin care lucea soarele. Unica rază de soare care străbătea prin nori şi scălda pajiştea era minunată, dar imaginea se disipă, pe măsură ce tot mai mulţi nori dispăreau. Curând, sorele dimineţii ardea peste pajişte ca soarele verii la amiază, transformând apa ploii de dimineaţă în aburi, aburii în ceaţă, apoi arzând ceaţa şi transformând-o în nimic.
Soarele auriu scălda trupul de pe pajişte cu lumina şi căldura sa. Nuanţe de roz şi de cafeniu cald atingeau făptura cea moartă.
Femeia îşi trecu uşor degetele mâinii drepte peste pieptul cadavrului. Îşi imagină că simţise un tremur în pieptul acela
– ceva ce nu fusese nici măcar o bătaie de inimă, dar… Îşi lăsă mâna acolo, pe piept, chiar deasupra inimii.
Îşi puse buzele pe buzele lui Shadow şi expiră în plămânii acestuia, inspirând şi expirând uşor, apoi respiraţia se transformă în sărutare. Sărutarea ei era blândă, avea gust de ploaie de primăvară şi de flori de pajişte.
Din rana din coastă începu să se scurgă iarăşi sânge lichid
– un sânge stacojiu, care curgea în lumina soarelui precum nişte rubine lichide. Apoi sângerarea încetă.
Easter îi sărută obrajii şi fruntea.
— Hai, zise ea. E timpul să te scoli. Se întâmplă o mulţime de lucruri. Nu cred că vrei să le pierzi.
Pleoapele lui tremurară, apoi bărbatul deschise ochii, ochi ce aveau culoarea cenuşie a serii, şi se uită la ea.
Easter zâmbi, apoi îşi luă mâna de pe pieptul lui.
— M-ai chemat înapoi… zise el rar, de parcă uitase să
vorbească.
În glasul lui se simţea durere şi uimire.
— Da.
— Murisem. Am fost judecat. Se terminase totul. M-ai chemat înapoi. Ai îndrăznit să faci asta…
— Îmi cer scuze.
— Da…
El se ridică încet, tresări şi-şi pipăi coastele. Apoi privi uimit – într-un loc se afla sânge umed, dar sub sânge nu exista nicio rană.
Bărbatul întinse mâna, iar Easter îl ajută să se ridice în picioare. El se uită la pajişte, de parcă ar fi încercat să-şi amintească numele lucrurilor pe care le vedea – florile din iarba înaltă, ruinele fermei, norul de muguri verzi ce înceţoşau ramurile imensului copac argintiu.
