— Sunt nori între noi şi ei, zise Isten134 al ungurilor.
Isten avea o mustaţă neagră, o pălărie mare, neagră, prăfuită, şi rânjetul unui om care-şi câştigă existenţa vânzând lambriuri de aluminiu, acoperişuri şi burlane, dar care părăseşte întotdeauna oraşul a doua zi după ce-a încasat banii, indiferent dacă şi-a terminat treaba sau nu.
Un bărbat în costum elegant, care nu spusese nimic până
atunci, îşi împreună mâinile, veni în lumina focului şi-şi exprimă punctul de vedere succint şi clar. Ceilalţi dădură din cap şi scoaseră mormăituri aprobatoare.
Una dintre cele trei femei războinice numite Morrigan, care stăteau împreună în umbră şi deveniseră un amestec de membre tatuate cu linii albastre şi aripi de ciori atârnând, zise:
— Nu contează dacă e vreme bună sau nu. A sosit timpul.
I-au omorât pe unii dintre ai noştri. Mai bine să murim împreună atacând, să murim ca nişte zei, decât să murim fugind ca nişte şobolani într-o cămară.
Se auzi din nou un murmur, de data asta de aprobare 133 Deduşka – „bunic”, în limba rusă
134 Isten – zeu suprem în mitologia maghiară precreştină.
deplină. Femeia exprimase gândurile tuturor. Venise timpul.
— Primul cap e al meu, zise un chinez foarte înalt, care avea la gât un şirag de cranii micuţe şi care începu să urce încet muntele, ţinând pe umăr un baston cu o lamă curbată
la capăt, ca o semilună argintie.
Nici măcar nimicul nu poate dura veşnic.
Se putea ca el să fi fost acolo, să fi fost nimic, timp de zece minute sau timp de zece mii de ani. Nu era nicio diferenţă, timpul era o noţiune de care el nu mai avea nevoie.
Nu-şi mai amintea numele său adevărat. Se simţea gol şi curăţat, în timp ce stătea în locul acela care nu era loc.
Era fără formă, era vid.
Era nimic.
Apoi, în nimicul acela, o voce spuse:
— Ho hoka, vere. Trebuie să discutăm.
Iar acel ceva ce fusese cândva Shadow întrebă:
— Eşti Whiskey Jack?
— Da, zise Whiskey Jack din beznă. Eşti greu de găsit, când eşti mort. Nu te-ai dus în niciunul dintre locurile în care mi-am închipuit că ai putea fi. Am căutat peste tot, înainte să-mi treacă prin minte să mă uit aici. Ţi-ai găsit tribul?
Shadow îşi aminti de bărbatul şi de fata din discotecă, de sub sfera de oglinzi.
— Cred că mi-am găsit familia. Dar nu mi-am găsit tribul.
— Îmi pare rău că te deranjez.
— Nu-i nimic. Am obţinut ce-am vrut. Am terminat.
— Vin după tine, zise Whiskey Jack. Vor să te reînvie.
— Dar am murit. S-a sfârşit totul.
— Nici vorbă, spuse Whiskey Jack. Nu se întâmplă
niciodată asta. Vom merge la mine. Vrei o bere?
Shadow presupuse că i-ar place o bere şi răspunse:
— Bineînţeles.
— Ia una şi pentru mine. Vezi că lângă uşă e un răcitor.
Erau în cocioaba lui Whiskey Jack.
Shadow deschise uşa cu mâinile pe care nu le avusese cu câteva clipe mai devreme. Găsi un răcitor din plastic, plin cu
bucăţi de gheaţă luate din râu, iar în gheaţă se aflau vreo zece cutii de Budweiser. Luă două cutii de bere, apoi rămase în uşă şi privi valea.
Se aflau în vârful dealului, lângă o cascadă ce curgea zdravăn, din cauza topirii zăpezilor. Cascada era alcătuit din mai multe trepte şi apa cădea vreo douăzeci, treizeci de metri.
Soarele se reflecta în gheaţa care atârna de copacii ce înconjurau bazinul plin cu apă.
— Unde suntem? întrebă Shadow.
— Acolo unde ai fost ultima oară, îi răspunse Whiskey Jack. În locuinţa mea. Ai de gând să-mi ţii berea în mână
