— Avocado.
— Avocado. Da. Nu creşte aici. Aici e teritoriul orezului sălbatic. Al elanilor. Vreau să spun că aşa-i America. Nu-i un teritoriu bun pentru zei. Zeii nu cresc bine aici. Ar fi ca nişte avocado care ar încerca să crească în zona orezului sălbatic.
— S-ar putea să nu crească bine, zise Shadow, care începuse să-şi amintească, dar se duc la război.
A fost singura dată când l-a văzut pe Whiskey Jack râzând. A fost un soi de lătrat, fără pic de veselie.
— Shadow, dacă prietenii tăi s-ar arunca într-o râpă, ai sări şi tu împreună cu ei?
— Probabil, răspunse Shadow, care se simţea bine şi nu credea că acest lucru se datora berii.
Nu-şi amintea când se mai simţise atât de plin de viaţă.
— N-o să fie niciun război.
— Atunci ce-o să fie?
Whiskey Jack strivi cutia de bere între mâini, până când aceasta deveni plată.
— Priveşte! zise el, arătând spre cascadă.
Soarele se ridicase suficient de sus şi se reflecta în stropii cascadei. În aer se întinsese un curcubeu. Shadow îşi spuse că era lucrul cel mai frumos pe care-l văzuse vreodată.
— O să fie o baie de sânge, zise Whiskey Jack, cu glas inexpresiv.
Atunci Shadow văzu despre ce-i vorba. Văzu totul, văzu că-i ceva de-o simplitate incredibilă. Clătină din cap şi începu să
chicotească, apoi clătină din nou din cap, iar chicotitul se transformă în hohote de râs.
— Te simţi bine?
— Mă simt bine, răspunse Shadow. Tocmai am văzut indienii ascunşi. Nu pe toţi. Dar i-am văzut.
— Probabil că i-ai văzut pe ho chunk. Tipii ăştia nu ştiu să
se ascundă. E vremea să ne întoarcem, zise el, uitându-se la soare.
— E o escrocherie făcută de două persoane, zise Shadow.
Nu-i niciun război. Nu-i aşa?
Whiskey Jack îl bătu pe Shadow pe umăr şi-i zise:
— Nu eşti prost deloc.
Se întoarseră în cocioaba lui Whiskey Jack. Indianul deschise uşa. Shadow ezită o clipă.
— Aş fi vrut să rămân aici cu tine. Mi se pare un loc grozav.
— Există o mulţime de locuri grozave, zise Whiskey Jack.
Zeii mor când sunt uitaţi. Ca şi oamenii. Dar pământul rămâne tot aici. Şi locurile cele bune, şi cele rele. Pământul nu pleacă nicăieri. Şi nici eu nu plec nicăieri.
Shadow închise uşa. Ceva îl împinse. Era din nou singur în întuneric, dar bezna devenea tot mai luminoasă, până
când ajunse arzătoare, precum soarele.
Şi atunci începu durerea.
Easter mergea pe pajişte, iar pe unde trecea apăreau flori de primăvară.
Se duse într-un loc în care fusese o fermă, cu mulţi ani în urmă. Chiar şi în momentul acela unele ziduri rămăseseră în picioare şi ieşeau dintre rădăcini şi ierburi ca nişte dinţi cariaţi. Cădea o burniţă rară. Norii erau negri, joşi. Se făcuse
frig.
Puţin mai departe de locul în care fusese ferma se afla un copac, un copac imens, argintiu-cenuşiu, desfrunzit. În faţa copacului, pe iarbă, erau răspândite bucăţi de pânză
decolorată. Femeia se opri lângă pânză, se aplecă şi ridică
ceva alb-cafeniu: o bucată de os, care făcuse cândva parte dintr-un craniu omenesc. Easter aruncă osul înapoi în iarbă.
Apoi se uită la bărbatul din copac şi zâmbi.
— Bărbaţii nu-s interesanţi când sunt goi, zise ea.
Scoaterea ambalajului reprezintă jumătate din distracţie. Ca şi în cazul cadourilor sau al ouălor.
Bărbatul cu cap de şoim care mergea alături de ea se uită
