cu determinarea şi explicarea structurii intenţionale a conştiinţei, va descoperiadevărata semnificaţie şi interrelaţionare a categoriilor ontologice umane, cumsunt: persoană, obiect cultural, valoare, ştiinţă. Ţinând cont de aceste categorii,ne putem da seama de orizonturile în care ulterior fenomenologia îşi vadesfăşura cercetările - etic, axiologic, artistic, filosofie, social, psihologic etc. -,revelând posibilităţile de cunoaştere pentru ontologiile regionale şi stabilinddiferenţele de metodă dintre ştiinţele naturii şi cele ale spiritului, dar şi pentrufiecare domeniu în parte.
Reducţia reprezintă o etapă a analizei fenomenologice, anume ceapregătitoare pentru cel de-al doilea moment - al constituţiei. Structurând modulde a fi al celui care creează, reducţia fenomenologică reprezintă punctul dereferinţă ce aduce reflecţia eidetică sau intuitivă, etapă de construcţie a metodeifenomenologice. Ceea ce Husserl numeşte „obţinerea" fenomenelor prinreducţie fenomenologică şi reflecţie eidetică are loc astfel: 1) punerea înparanteză (epoche) în mod sistematic şi radical a fiecărei atitudini naturale, aideilor referitoare la obiectele particulare, dar şi a atitudinii generale a spiritului;2) reflecţia eidetică - recunoaşterea, înţelegerea şi descrierea multiplelor
,,apariţii" care nu mai desemnează obiecte, ci „unităţi de sens".
Sarcina fenomenologiei este aceea de a descoperi, cu ajutorul variaţiuniieidetice, legile esenţiale (sau ontologice) ale tuturor domeniilor obiectualeconceptibile. Husserl clasifică legile esenţiale în două tipuri: formale şimateriale. Ontologia formală, contraparte a logicii formale, se interesează deexplicarea a ceea ce înseamnă obiectualitatea în genere. Alături de ontologiaformală, cea materială întregeşte imaginea despre legile ontologice esenţiale.
Dacă rolul primei este să stabilească ce are în genere valabilitate pentru oriceobiect - făcând abstracţie de toate raporturile obiectului, cu excepţia celor careţin de fiinţa oricărui obiect -, dimpotrivă, ontologiile materiale ţin cont de
diferenţele esenţiale care există între tipurile de obiecte. Tipurile de obiecte senumesc şi regiuni obiectuale sau esenţiale. Ontologia materială are un conţinut,aşadar ea nu se limitează la legile formale pure ale unui obiect în genere.
Fiecare regiune esenţială are propria sa ontologie materială care dezvăluielegităţile esenţiale valabile pentru ea.
Orice experienţă intenţională am următoarea structură: 1 ) actul în sine;2) conţinutul actului intenţional - în sensul caracteristicii structurale a actuluicare determină direcţionarea acestuia spre o anumită stare de lucruri şi nu sprealta (Husserl marchează diferenţa de conţinut, adăugând sintagma „ca atare":perceputul ca atare, judecatul ca atare, imaginatul ca atare etc.); 3) obiectul
actului intenţional în sensul a ceea ce este vizat în virtutea conţinutului; deexemplu, o anumită problemă ca obiect al actului de gândire.
Actele de conştiinţă sunt direcţionate spre obiecte prin noemata lor, carese referă la o prescripţie a actului respectiv, la „sens", legând actul de obiect.
Indiferent de tipul obiectului - dacă el face parte din sfera reală, ideală saugenerală (universală) - actul este direcţionat spre acesta tot prin noemă. Sepoate spune că ea reprezintă entitatea în virtutea căreia orice act este intenţional.
46
Noema conţine o regulă despre percepţiile aşteptate din partea unui obiect; prinurmare, obiectul este un indice pentru un anumit tip de regulă.
Actelor le corespunde, pe latura cogito, apartenenţa reciprocă la acelaşi
ego. Eul transcendental conferă coeziune fluxului de conştiinţă, este un „pol" deidentitate - nu un „lucru" aşa cum sunt cele care apar ca obiecte înainteaconştiinţei - după care se orientează toate actele. Nicio cunoaştere nu ar fiposibilă fără acest pol de identitate care să împiedice dizolvarea fluxuluiexperienţei în acte de conştiinţă separate. Eul este înţeles ca o unitate ce seconstituie permanent prin fluxul de conştiinţă aflat în continuă mişcare de la unact la altul. Dar eul nu este o monadă închisă, ci coeziunea fluxului conştiinţeiaflat în unitate cu lumea pe care o cunoaşte. Eul empiric diferă de eultranscendental prin faptul că existenţa sa este presupusă în mod naiv (înatitudinea naturală) atunci când ne raportăm la noi înşine, considerându-neobiecte printre alte obiecte în lume. În schimb, la eul transcendental se ajungedupă reducţia transcendentală şi el dezvăluie coeziunea fluxului de acte aleconştiinţei, unitatea fenomenelor pure.
Heidegger îi reproşează maestrului său faptul că nu întotdeauna poate filăsată deoparte problema existenţei obiectului şi a aspectelor sale particulare. Spreexemplu, fiinţarea umană se sustrage acestui proces. Deşi Husserl consideră că eul(unitatea fluxului conştiinţei) nu este un obiect între alte obiecte şi nici un obiectpentru conştiinţă, totuşi Heidegger susţine că eul este tratat ca obiect în filosofiahusserliană prin faptul că se trece de la eul individual la esenţa universală a eului,
focând abstracţie de existenţa sa. Pentru Heidegger, eul nu este un obiect cu anumiteproprietăţi care pot fi analizate independent de existenţa sa. Cu alte cuvinte,experienţa originară a mea însumi nu este experienţa unei esenţe şi însuşirile melenu pot exista independent de raportarea la existenţa lor. Premisa tacită de la care seconsideră că porneşte analiza husserliană a existenţei se referij. la faptul că întreagafiinţare există în aceeaşi modalitate.
Ceea ce caracterizează eul este „faptul-de-a-fi-în-deschis" (Da-sein), adică
el se defineşte pe parcurs, prin proiectele sale, are-mereu-de-a-fi. Conceptul de
Dasein este definit astfel: 1) o fiinţare care poate fi doar atunci când se raportează la
