Rostirea (întrerupere a esenţei, dezinteresare de sine) precedă Rostitul pe care îlface posibil. Folosită de multe ori ca „Rostire originară", aceasta vizează
evenimentul fundamental al survenirii sensului care face posibilă depăşireaesenţei şi suspendarea dominaţiei fiinţei în vederea stabilirii unui raport etic.
Constituind sursa oricărei vorbiri şi adresări concrete, ,,Rostirea preoriginară" reprezintă un „cuvânt-înainte" în care se ţese o „intrigă aresponsabilităţii". Rostirea se sustrage ordinii fiinţei, originarului, de aceea estenumită pre-originară, pre-determinată. În acest sens, anarhicul are pentruLevinas o importantă valenţă filosofică, indicând dimensiunea imemorială, deprofunzime a sinelui: exigenţa responsabilităţii pentru celălalt. Pentru ca această
exigenţă să ghideze acţiunile omului trebuie ca raportul dintre Rostire şi Rostitsă rămână în echilibru. În tensiunea dintre ele, Rostirea se înstrăinează, se neagă
în Rostit, se traduce şi trădează în fiinţă, dar în acelaşi timp încearcă să găsească
în aceasta urma transcendenţei.
Dedublarea Rostirii este explicabilă datorită gravităţii întrebărilor care oasaltează. Ea trebuie să se expună şi „să se strângă în esenţă, să se instituie, să
se ipostazieze, să devină eon în conştiinţă şi în cunoaştere, să se lase văzută, să
suporte dominaţia fiinţei. Dominaţie pe care o pretinde Etica însăşi în Rostirea
sa responsabilă" 90. Dar întotdeauna trebuie să ţinem cont de faptul că există un
„discurs înainte de discurs" 91 şi că acel discurs este posibil datorită raportuluidintre două persoane unice, sau datorită întâlnirii faţă către faţă. Acest tiprevoluţionar de gândire, afirmă Jacques Derrida, ,,ce nu mai vrea să fie, prinfundamentul ei, gândire a fiinţei şi a fenomenalităţii, ne face să visăm la odemotivare şi la o deposedare nemaivăzute" 92, din moment ce în locul identităţiiaduce o rostire profetică, dislocând logosul grec, şi doreşte să scoată
metafizica93 din subordonarea faţă de fiinţă. Această gândire apelează la relaţiaetică, neviolentă, cu infinitul ca infinit-altul - semenul - singura raportareautentică la transcendent.
Dar reducţia Rostirii nu este totală, ci acel altfel decât a fi, de necuprinsîntr-o temă, survine în temporalitate asemenea criticii fără sfârşit sauscepticismului, distrugând conjuncţia în care intră necontenit Rostirea şiRostitul: ,,Rostirea indicibilă se oferă Rostitului, indiscreţiei ancilare alimbajului abuziv care divulgă sau profanează indicibilul, dar se lasă redusă fără
a şterge indicibilul din ambiguitatea sau din enigma transcendentului, în care 90 Ibidem, p. 106.
91 E. Levinas, Liberte et commandament, 1994, Montpellier: Fata Morgana, p. 37.
92 J. Derrida, Scriitura şi diferenţa, 1998, Bucureşti: Editura Univers, p. 12 1.
93 Adriaan Peperzak, "Levinas' Method", în Research in Phenomenology, Vol. 28, Leiden: Koninklijke Brill NV, 1998, p. 115: "According to Levinas, his 'metaphysics'
is a thinking beyond phenomenology and ontology. The reason for this statement lies in a fundamental decision. After discovering the irreducible otherness of the human other, Levinas concluded that 'phenomenon' and 'phenomenology' have been wrongly understood as covering a homogeneous universe of beings and a universal method for approaching all kinds of fundamentally similar phenomenality".
52
