spiritul, ţinându-şi respiraţia, captează un ecou ce se îndepărtează" 94. Dinraportul dintre Rostire şi Rostit exprimat mai sus se poate observa că Levinas nuconcepe existenţa dialogului în afara perspectivei etice, a unei alterităţi care nise impune în mod absolut şi care nu poate fi redusă la Eu.
Celălalt tip de „reducţie", a Rostitului la Rostire, nu reprezintă
corectarea unei ontologii prin alta, trecerea de la aparenţă la adevărata lume, cieste o reducţie la nelinişte, la fraternitate, la proximitate ca deschidere de sine,ca expunere „imprudentă" la celălalt, ,,pasivitate fără rezerve". SemnificaţiaRostitului, a subiectivului şi a „Binelui său" pot fi înţelese numai pornind de lasubiectivitatea Rostirii.
În cartea sa, Dificila libertate, Levinas afirmă că dialogul se sustrageviolenţei - înţeleasă ca „acţiune în care se acţionează ca şi cum ai fi singur",incapacitate de a ieşi din sine, posesie care neagă existenţa independentă. Deaceea, orice acţiune la care nu participăm, la care nu ne dăm acordul, esteviolentă. Faptul de a vorbi cu celălalt este concomitent cu o cunoaştere şi o
salutare a sa. Existenţa în societate presupune un comerţ (,,acţiune fără
violenţă") al cuvântului prin care agentul renunţă la dominaţie, suveranitate şi
„se expune deja acţiunii celuilalt, în aşteptarea răspunsului. A vorbi şi a ascultanu fac decât una, ele nu se succed. A vorbi instituie astfel raportul moral deegalitate şi, ca urmare, recunoaşte justiţia" 95• Raportul faţă în faţă, care face posibilă comunicarea conţinutului, îl vizează pe celălalt ca un interlocutor înaintea oricărei cunoaşteri a sa şi astfel, continuă Levinas, ,,chiar când se vorbeşte unui sclav, se vorbeşte unui egal".
În ordine etică este imposibilă crima, pentru că vederea unui chip esteorigine a „Justiţiei sociale" exprimată în porunca „Să nu ucizi! " - principiu al
discursului şi al vieţii spirituale. Intenţia criminală se prăbuşeşte în privireaetică ce măsoară în chipul privit infinitul „de netraversat", de necunoscut pecare acea intenţie vrea să-l străbată. Uciderea celuilalt are loc în ordinea reală
tocmai pentru că nu este privit chipul său, infinitul cu care suntem „în
societate". Faptul de a vorbi persoanei din faţa ta, de a nu exista violent şi inertreprezintă autentica întoarcere la sine (un sine al responsabilităţii), iar nu 94 E. Levinas, Altfel decât afi sau dincolo de esenţă, p. 107.
