În încăpere se aflau doi bătrâni care, pe lângă faptul că erau sufletul activităţii, îi învăţau toate aceste abilităţi pe cei patru adolescenţi din echipa Cerbului, prezenţi acolo. Am aflat de la bătrâni că părinţii copiilor emigraseră în Spania la muncă, iar acum nici măcar nu se puteau întoarce acasă în timpul sărbătorilor de iarnă, fiindcă nu primiseră concediu. Ca urmare, cei doi bătrâni erau nevoiţi să se implice activ pentru a asigura transmiterea culturală
a cunoştinţelor şi aptitudinilor legate de practicile ritualice. Am constatat toate acestea în timp ce filmam procesul de confecţionare a costumului de cerb. În timp ce filmam, unul dintre vârstnici, care era şi bunicul a doi dintre adolescenţii din echipa Cerbului, mi-a declarat:
Părinţii copiilor pe care îi vedeţi aici lucrează în Spania. Ginerele meu lucrează în construcţii, iar fiica mea la un restaurant. Şi aceşti copii, 130 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
între care şi comoraşul, sunt nepoţii mei, iar eu am grijă de ei cât timp sunt părinţii lor acolo. Nu există altă cale să-i ajut pentru că pensia mea este foarte mică. Cresc un porc tot anul şi apoi îl vând pe doi bani chiar înainte de Crăciun. Primesc 400 de lei pentru el, nimic mai mult. Dar cel puţin ştiu că încă mai pot să fac ceva pentru copiii mei... Anul acesta, ginerele meu a vrut să vină acasă de sărbători, dar şeful lui nu a putut să-l lase să plece. Aşa că de aceea sunt aici şi îi învăţ pe nepoţii mei să
facă Cerbul. Am cumpărat chiar şi un cap de cerb de la un meşter din satul Costeşti. Am plătit 800 de lei pentru el, dar îl vom folosi cel puţin câţiva ani. Împreună cu fluieraşul coasem blana cerbului şi îi învăţăm şi pe copii cum să facă asta pentru când noi nu vom mai putea. (Ion Scripcaru, 76 ani, sat Heleşteni, 27 decembrie 20rr, interviu) Al treilea motiv, adesea menţionat de interlocutori în legătură cu declinul ritualurilor de iarnă, a fost sărăcia. Explicaţia obişnuită
a localnicilor era că sătenii nu pot să-şi permită să ofere bani practicanţilor ritualurilor de iarnă atunci când vin să ureze în curţile gospodarilor. În ciuda acestei explicaţii, a devenit destul de clar, încă de la prima vedere, că sărăcia era, de fapt, unul dintre aspectele cele mai complicate ale vieţii satului şi, tocmai de aceea, greu de analizat. Iniţial, am consemnat mai multe declaraţii contradictorii despre sărăcia din trecut versus sărăcia din prezent. În principal, sătenii mai tineri au fost cei care au subliniat unele aspecte ale sărăciei satelor după prăbuşirea comunismului, în timp ce bătrânii au prezentat imagini ale experienţelor lor cumplite de foamete şi sărăcie din timpul, de după şi chiar dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Nu am înregistrat declaraţii despre sărăcia din timpul comunismului. În această perioadă, majoritatea intervievaţilor mei au fost de acord că „oamenii din sat erau destul de egali. Nu erau oameni foarte bogaţi în sat, dar nici foarte săraci". Analiza tuturor acestor informaţii m-a condus la concluzia că sărăcia de astăzi nu este neapărat mai profundă
decât cea din trecut, când sătenii erau totuşi mai motivaţi să deschidă uşile actorilor populari şi să plătească o sumă de bani pentru a vedea jocurile practicate de aceştia.
Pentru a dezvălui misterul din jurul problemei sărăciei de la sat, a trebuit să colectez o serie de informaţii din mai multe interviuri, discuţii şi observaţii pe care le-am obţinut de-a lungul mai COMUNA H ELEŞTENI D I N MOLDOVA ŞI JOCURILE RU RALE 131
multor ani de cercetare în Heleşteni. Pentru a înţelege mai bine motivaţiile gospodarilor atunci când oferă sume de bani echipelor jocurilor rurale, am încercat, la un moment dat, să-l provoc pe primarul comunei Heleşteni să-mi răspundă la câteva întrebări incomode pe această temă.
Alin Rus: V-am văzut dând rno de lei acestor echipe. Mi s-a părut puţin cam mult. De ce nu le daţi mai puţin?
C.H.: Trebuie să le dau măcar atâta pentru că, vezi şi dumneata, sunt mulţi membri într-o trupă precum cea a Caprei sau a Cerbului.
A.R.: Ce s-ar întâmpla totuşi dacă le-aţi da 20 de lei sau IO lei, să zicem?
C.H.: Nu pot face asta!
A.R.: De ce nu?
C.H. (râzând): Aş intra în gura satului! A doua zi, tot satul ar bârfi despre mine.
(Constantin Hîra, 46 de ani, sat Oboroceni, 2 ianuarie 201 r, note de teren)
Însă, la fel cum există unii săteni care pot plăti 100 de lei pentru o echipă care îi delectează vreme de câteva minute, sunt şi alţii mai puţin înstăriţi care nu pot face asta fiindcă îşi câştigă existenţa lucrând ca agricultori sau au pensii foarte mici. Astfel, celor mai săraci ţărani le este ruşine să întâmpine colindătorii în timpul sărbătorilor de iarnă deoarece nu-şi permit să plătească o sumă decentă de bani; iar când spun decentă, mă gândesc la o sumă similară celei oferite de localnicii cu o situaţie materială
mai bună. Această perspectivă a fost clarificată într-un interviu cu şeful echipei Cerbului din satul Sticlăria, situat în apropierea Heleşteniului.
Alin Rus: Există mulţi oameni care nu vă deschid porţile când vreţi să
jucaţi Cerbul pentru ei?
Constantin Curecheru: Sunt unii care nu ne primesc pentru că n-au bani. Ei ar vrea să ne primească, dar n-au bani deloc.
Un tânăr din echipa domnului Curecheru: Dacă gospodarului îi este ruşine să iasă şi să ne spună că nu are bani, preferă să ţină poarta încuiată.
C.C.: Sau trimite un copil să ne spună: ,,Nu putem primi colindătorii pentru că nu avem bani ... " Cu toate acestea, mulţi oameni sunt foarte bucuroşi şi ne primesc cu vin, prăjituri şi băutură şi ne oferă şi bani.
132 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
A.R.: Câţi bani primiţi de obicei de la gospodari?
C.C.: Unii ne dau IOO de lei sau 50 de lei, mai rar primim 200 de lei; dar sunt, desigur, şi oameni care ne dau IO lei. Dar să ştiţi că, de fapt, noi nu avem pretenţii mari. Noi spunem bogdaproste pentru oricât primim.
A.R.: Dar, de exemplu, ştiu că în sat sunt bătrâni cu pensii mici, foşti agricultori la CAP-uri. Cât pot să ofere ei?
C.C.: Într-adevăr, sunt şi oameni cu o astfel de situaţie, dar majoritatea au copii care lucrează în străinătate şi le trimit bani. De exemplu, eu am opt copii şi toţi locuiesc şi lucrează în Italia.
(Constantin Curecheru, 68 de ani, sat Sticlăria, 3 ianuarie 2015, interviu)
În timpul cercetării mele de teren, am avut ocazia să întâlnesc oameni care nu-şi permiteau să plătească sume prea mari ca să