În al doilea rând, descântecele Cerbului culese în anii 1960 şi 1970 (Adăscăliţei, 1968; Ciubotaru, 2010) sunt mai bogate decât cele înregistrate de mine însumi, începând din 2009, în diferite sate ale judeţului Iaşi. Comparând incantaţiile Jocului Cerbului pe care le-am cules în satul Oboroceni, începând cu 2012, cu cele culese în anii '70 de folcloristul Ion Ciubotaru în acelaşi sat, au ieşit la iveală multe informaţii interesante (Ciubotaru, 2010). Descântecul recent este semnificativ mai scurt. Deşi multe versuri coincid, altele lipsesc din incantaţia pe care am înregistrat-o în 2012. Părţile lipsă ale descântecului vădesc schimbările produse în lumea rurală în ultimele patru decenii. Aceste strofe vorbesc despre magie (descrierea unui peisaj de basm unde a fost găsit cerbul de către bulibaşă şi a relaţiei supranaturale dintre cei doi), sărăcie (descrierea casei şi a bunurilor stăpânului cerbului), rela
ţii interetnice în sat (mai multe personaje interetnice în versiunea mai veche; de exemplu, prezenţa grecului) şi o poveste de dragoste.
În versiunea mai veche a incantaţiei, proprietarul cerbului este un bulibaşă, în timp ce în noua versiune este înlocuit cu burghezul. Evident, este o prezenţă mai recentă în lumea rurală, probabil o reminiscenţă din comunism, când clasa burghezilor capitalişti a fost persecutată de mai-marii vremii în numele egalităţii sociale.
În mod semnificativ, în versiunea mai nouă, strofa despre dragostea romantică a fost înlocuită cu o scenă de violenţă domestică şi alta în care apare dependenţa de alcool şi tutun. În afară de aceasta, în versiunea mai nouă există şi o strofă care avertizează despre posibilele efecte negative ale consumului excesiv de alcool în timpul sărbătorilor de iarnă (vezi Anexa I).
În al treilea rând, în sate precum Heleşteni şi Oboroceni, de exemplu, în ultima parte a cercetării mele (2016-2018), am văzut colindând doar o echipă anemică de Cerb, formată din patru-cinci adolescenţi de 12-13 ani, trei-patru ursari, ciobanul, cerbul şi fluierarul. Într-unul dintre cazuri, chiar şi fluierarul era absent, iar explicaţia a fost că se îmbătase prea tare pentru a mai putea participa la ritual. Problema mai acută a fost că echipa nu a putut să-l mai înlocuiască imediat pentru că fluierarii din sat se numărau pe degete şi erau deja toţi angajaţi de alte echipe. În majoritatea COMUNA HELEŞTENI DIN MOLDOVA ŞI JOCURILE RURALE 125
reprezentărilor puse în joc de aceste echipe mai anemice, lipsea partea introductivă a piesei, odată cu personajele care o interpretau de obicei. Astfel, întregul joc dramatic se reducea de multe ori doar la scena dansului cerbului, urmată de o formă prescurtată a descântecului şi de reînvierea cerbului, plus dansul vioi al ciobanului. În acest context, mi-a fost greu să nu fiu de acord cu intervievaţii mei că aceste piese erau, într-adevăr, destul de slabe în comparaţie cu alte reprezentări mai coerente precum cele întruchipate de Jocul Cerbului la care am asistat în iarna lui 2009 în satul Cucuteni. În acel caz, echipa era compusă din paisprezece personaje, nici unul dintre ei mai tânăr de 16 ani sau peste 26 de ani (cu excepţia cerbului şi a fluierarului, care îşi păstrau rolurile, de obicei, mulţi ani la rând). Aceştia au prezentat o piesă bine închegată cu o mulţime de personaje: un cuplu de ţigani, un bătrân, o bătrână, un evreu, un cioban, şase ursari, cerbul şi fluierarul. Din păcate, în timpul cercetărilor mele, majoritatea pieselor pe care le-am văzut s-au apropiat mai degrabă de versiunile mai anemice jucate în satele Heleşteni şi Oboroceni decât de jocul animat din Cucuteniul iernii lui 2009.
Având în vedere această situaţie, am început să le cer intervievaţilor părerea despre transformarea acestui obicei în ultimele decenii. În general, îmi deschideam interviul sau discuţia cu o întrebare simplă: ,,Ce părere aveţi despre echipa Cerbului din satul dumneavoastră?" Răspunsurile pe care le primeam erau mai degrabă reacţii organice decât argumente raţionale. Vorbitorul exclama adesea: ,,Dar ce, ăsta-i Cerb!?!" sau, mai categoric, ,,Ce avem noi aici numai Cerb nu poate fi numit!" După o astfel de exclamaţie, discuţia se îndrepta spre un făgaş normal, iar intervievatul îşi spunea povestea despre superioritatea echipei Cerbului din vremea tinereţii lui.
Într-o zi, în timpul cercetării pe teren, am avut norocul să asist la o discuţie între doi localnici din satul Hărmăneasa. Cel mai tânăr dintre ei era Florin Chiperi, profesor de sport în vârstă de 26 de ani, care ulterior a devenit unul dintre cei mai valoroşi colaboratori ai mei din comuna Heleşteni. Florin fusese comoraş
trei ani la rând, pe când avea 12-14 ani, în anii '90. Interlocutorul 126 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
său era Gheorghe Aghiorghiesei, în vârstă de 67 de ani şi fluierar de ani de zile al echipelor de Cerb din comuna Heleşteni.
G.A. - Erau mult mai multe obiceiuri şi echipe de Cerb când eram eu copil în clasa a patra, a cincea, prin 1955-1957. În acele vremuri, oamenii dădeau mai puţini bani decât acum, dar Cerbul era jucat cu mai multă energie. Acum, eu ca fluieraş le spun despre toate aceste lucruri şi despre felul în care jucam noi în trecut Cerbul, dar ei se fac că nu le pasă; pe deasupra, îi văd mereu că vor să se odihnească după ce joacă la doar două-trei case.
F.C. - Chiar şi când eram eu copil, ursarii băteau tobele numai în pozi
ţia de genuflexiune. Avea un sens. Ursarii trebuiau să împiedice cerbul să fugă. Deci, dacă nu erau ursari ghemuiţi peste tot în jurul cerbului, el avea tendinţa să fugă ca un animal sălbatic. Aceasta era o parte importantă a piesei. Echipele de astăzi nu mai fac asta.
G.A. - Da, aşa este. Pe atunci, nici un ursar nu bătea toba stând în picioare, ci doar în poziţia ghemuit.
F.C. - În plus, ei nu descântă cerbul aşa de mult ca atunci când eram eu copil.
Alin Rus - Deci, să înţeleg că cerbul nu mai fuge astăzi?
G.A. - Da, aşa este!
A.R. - Am putea spune că cerbul a fost îmblânzit în ultimii ani?
F.C. (râzând) - Da, am putea spune asta!
G.A. - An de an, aceste obiceiuri continuă să dispară. Adolescenţii din ziua de azi nu vor să mai înveţe lucrurile pe care încercăm noi să le transmitem. (25 martie 2012, sat Hărmăneasa, note de teren) Aceleaşi remarci despre vitalitatea jocurilor rurale din trecut în raport cu cele din prezent au fost exprimate de mulţi alţi localnici din diferite sate ale judeţului Iaşi. Toate aceste observaţii m-au determinat să caut explicaţii mai profunde cu privire la declinul obiceiurilor. Am început prin a-i întreba pe intervievaţi cum îşi explică ei abandonarea treptată a ritualurilor. O explicaţie pe care am primit-o adesea a fost că scăderea în intensitate a jocurilor rurale este strâns legată de declinul demografic al satelor româneşti după 1989. Acest lucru a reieşit clar mai ales dintr-un interviu cu primarul comunei Heleşteni: Adevărul este că aceste obiceiuri sunt din ce în ce mai rare în fiecare an.
Dar acest fapt e explicabil. Generaţia mea a avut mulţi copii din cauza COMUNA HELEŞTENI DIN MOLDOVA ŞI JOCURILE RURALE 127
