Faţă de Plethon, care ne aminteşte ad.t de mult de Psellos, trebuie să mărturisim că descoperim În Scholarios un continuator, În formă
exagerată, al lui Xiphilin.
Să revenim la controversa dintre aristotelicieni şi platonicieni.
Gheorghe de Trapezunt, pentru a-i răspunde lui Plethon, a scris Comparaţia dintre Platon şi Aristotel,3 o adunătură de injurii contra lui Platon, filosoful şi omul, care îl determină pe Bessarion să-i apere atât pe Platon, cât şi pe Plethon compunând capodopera sa In Calomniatorem Platonis, În patru cărţi, care este rodul fecundei şi activei sale retrageri la Tusc�lum (1464-1471). Această lucrare ţine mai degrabă de istoria filosofiei: Bessarion a recurs aici nu numai la textele celor doi filosofi, ci şi la tradiţia comentatorilor lor păgâni, creştini (bizantini, latini) şi arabi, vrând să fie un judecător precis şi imparţial. Scrierile sale anterioare În relaţie cu teologia, arătaseră În el un teolog care urma tradiţia scolastică.
Bessarion recunoaşte acum că Platon, animat de un suflu religios, este Într-adevăr filosoful lumii de dincolo. El simte profund că
filosofia lui Platon consolidează credinţele, purifică sufletele şi conduce spre Dumnezeu şi nu mai suportă ca acest filosof să fie tratat ca unul suspect. Scopul lui este de a arăta "că există În Platon ceva ca o umbră a religiei noastre, pe care a datorat-o iluminărilor naturale ... dar chiar şi această umbră poate fi de un mare ajutor pentru omul care trece de la doctrina lui Platon la starea cea mai 1 Jbid., III, 284, 35 şi urm.; 286, 30.
2 Jbid., III, 287, 8 şi urm ..
3 Venetiis 1523; pentru scrierile sale teologice, a se vedea P. G., 161, 770 şi urm.
360
BASILE TATAKIS
desăvârşită din religia noastră. În acest mod, din scrierile lui Platon vedem născându�se, ca şi cum ar ţâşni, câteva dintre principiile A
adevăratei teologii" .1 Inainte de a respinge scrierea lui Gheorghe de Trapezunt, Bessarion se vede obligat să reia unul câte unul silogismele calomniatorului. Analiza savantă pe care o face acestora îl ajută să ajungă la concluzia că dacă vom căuta la filosofii păgâni dovezi care să Întărească adevărul creştin, atunci vom găsi mult mai multe la Platon decât la Aristotel. Bessarion nu face, În realitate, decât să reia teza lui Psellos, dar o amplifică Într-un mod remarcabil. Dacă scrierea sa nu are nimic nou pentru bizantini, ea este total nouă pentru occidentali, care nu îl cunoşteau pe Platon şi care îl cunoşteau destul de puţin pe Aristotel. Într-adevăr, acestora le adresează Bessarion lucrarea sa. De aceea, el face adeseori apel la Părinţii latini ai Bisericii, de fiecare dată când poate să preia de la ei argumente În favoarea tezei sale. Opera lui a avut un imens răsunet. Ea l-a descoperit pe Platon lumii apusene, i-a conferit dreptul de cetăţean al Romei şi l-a făcut să fie acceptat de papi, deoarece ea aducea dovada că niciuna dintre doctrinele platonice nu era contrară ortodoxiei .. După publicarea lucrării In Calumniatorem, italienii vor rivaliza În zel cu grecii În studiul şi meditaţia asupra
[operei] lui Platon. Contribuţia lui Bessarion la renaşterea platonismului În Occidentul latin nu este, ca atare, mai mică decât cea a lui Plethon. Inainte de a putea să fie Înţeleasă mai În profunzime gândirea filosofică a lui Platon, trebuia să existe convingerea că era permis a fi citit, că nu era un inamic al religiei. Deci nu este nimic de mirare când se examinează mai Întâi teologul din Platon.
Cu totul alta a fost atitudinea profesorului lui Bessarion, Plethon, În tratatul lui, Despre legi, care a fost ars de Scholarios înainte de a fi publicat şi care ni s-a păstrat doar fragmentar. Platonismul său îl Împinge pe Plethon la negarea cea mai categorică
a creştinismului. 2 Trebuie notat, la Început, că Plethon, deşi crede 1 In calomniatorem Platonis, II, 1; traducerea este preluată din H. Vast, Le cardinal Bessarion, p. 355.
2 Traite des lois, ed. Alexandre, p. 35 şi urm., 126, 256 şi urm.
U l t im e l e t r e i s e col e
361
că „raţionamentele bine deduse Învaţă clar adevărul despre obiectele examinate, oferindu-se ele însele unei discuţii critice atente şi îndreptându-i pe cei din urmă ca şi pe cei dintâi spre o ştiinţă
personală, şi nu spre una de împrumut", 1 nu a mers prea mult pe această _cale. Expunerea sa este dogmatică; Plethon prezintă adevărul, legiferează În funcţie de el, nu îl dovedeşte. Acesta ne permite să vedem sau să ghicim inspiraţia sa, izvoarele şi chiar originalitatea sa, dar foarte rar drumul pe care 1-a urmat gândirea lui pentru a ajunge aici. El presupune că noi îl cunoaştem; este ca şi cum, stabilind deja partea teoretică a doctrinei sale, el ar deduce acum consecinţele, legile, partea practică. Avem de-a face mai degrabă cu credinciosul care îşi exprimă credinţa decât cu filosoful care caută adevărul. A descoperit substanţa credinţei sale În neoplatonism şi În misticismul sincretic al alexandrinilor; ceea ce îi aparţine este modul În care dezvoltă ici şi colo unele idei creştine. Că inspiraţia sa este esenţial practică, el ne spune În termenii următori: ,, ... luând ca principii ideile şi descoperirile făcute În mod obişnuit de zei tuturor oamenilor În privinţa naturii divine, sau cel puţin ideile celor mai mulţi şi mai virtuoşi, vom fi pătrunşi puternic de acestea; apoi, prin raţionamente riguroase, trăgând din aceste principii consecinţele pentru care Înţelepţii ne vor deschide calea, cu ajutorul zeilor, nu vom putea avea decât cea mai bună opinie despre orice lucru".2
Din primele rânduri, Plethon prezintă planul şi scopul tratatului său, un plan foarte larg ce cuprinde un cod complet de reforme sociale, politice, morale şi religioase şi un plan mai mult practic: să-i asigure omului soarta cea mai bună, cea mai frumoasă
şi, de asemenea, cea mai fericită posibilă.3 Dar pentru a şti ce avem cel mai bine de făcut şi pentru a cunoaşte cum trebuie să ne folosim facultăţile, trebuie mai Întâi să examinăm „ceea ce este 1 Op. cit., 36; traducerea fragmentului şi a celor care urmează sunt preluate din A. Pelissier, ibid.
2 Ibid., p. 42.
3 Ibid., p. 16.
362
BASILE TATAKIS
omul, care este natura sa, care sunt facultăţile sale".1 Or, "este imposibil să ştim bine ce este omul, dacă nu am Început prin a studia În profunzime natura lucrurilor şi dacă nu am recunoscut care este primul principiu, care sunt fiinţele din al doilea, al treilea şi din ultimul ordin, care sunt atributele proprii fiecăreia dintre aceste fiinţe. După ce le-am examinat pe toate, vom putea, În mod legitim, să studiem omul În centrul acestora, să căutăm care sunt fiinţele de care el se apropie şi În ce mod se realizează
aceasta, care sunt cele de care el se îndepărtează şi În ce măsură, care sunt elementele din care el a fost format; În sHrşit, dată fiind natura sa, vom putea să studiem care este puterea sa".2 Un pasaj foarte explicit. Omul ocupă un anumit loc În ierarhia fiinţelor, care îi condiţionează şi îi explică natura. Aflarea locului rezervat omului şi urmarea poruncilor ce decurg de aici, iată ceea ce ne asigură fericirea: atitudine profund stoică.
Universul lui Plethon se compune dintr-un ansamblu de fiinţe divine şi non-divine, primele fiind pure inteligenţe ce locuiesc mai sus de cer, iar celelalte, locuind În cer, sunt formate dintr-un suflet şi dintr-un trup, sau doar dintr-un trup. Tot acest univers emană Într-o mişcare descendentă din gandirea lui Zeus, marele zeu, primul principiu, şi îi este coetern, căci el purcede din el avandu-1 drept cauză, şi nu în timp. Pe de altă parte, gandirea dar şi voinţa lui Zeus, cele care au pus universul În ordine, sunt de asemenea o lege coeternă, pe care el nu o poate schimba, şi care, În consecinţă, este pentru el o necesitate, cea mai mare dintre necesităţi. 3 De aici rezultă dogma fatalismului care este fundamentală În sistemul lui Plethon. Totul este În relaţie cu voinţa lui Zeus cel suprem, dar prin legăturile inflexibile4 ale sorţii*. Un 1 Ibid., p. 22.
