2 Citat de N. Ka�cH:11c;, fEWQytoc; fEµta'toc; Th\tj0wv, p. 15.
U l t i m e l e t r e i s e col e
351
şi mai apoi Platon.1 Este de la sine Înţeles că Psellos este principala şi nu singura sursă a lui Plethon; to.ată literatura neoplatoniciană, Plutarh, Alexandru de Afrodisia şi bizantinii Philopon şi Fotie îi sunt cunoscuţi; detaliile din critica lui ne fac deseori să ne gândim la Miscelaneele lui Metochites. Începutul lucrării sale Despre diferenţa dintre Platon şi Aristotel arată Într-un mod clar că Plethon vizează scolastica latinilor inspirată din A verroes. Această scolastică îşi proiecta, deja de un secol, umbra asupra filosofiei bizantine şi ameninţa izvorul lui cel mai fecund, adică platonismul său.
Or, acest Averroes, spune Plethon, are o idee foarte falsă În privinţa sufletului pe care îl consideră muritor. Deci cum am putea să ne bazăm pe opinia unui asemenea om, când el mărturiseşte că
Aristotel îi este superior lui Platon?2 De la Început, metafizicianul este cel care vorbeşte În Plethon, un metafizician care nu Întârzie să se dovedească un neoplatonic convins prin opiniile aspre pe care le exprimă în cele 20 de capitole scurte ale lucrării lui contra Peripatetismului. Platon, zice Plethon, plecând de la fiinţa În sine, susţine preeminenţa universalului, ce concretizează fiinţa În sensul plin al cuvântului, asupra particularului. Aristotel, din contră, plecând de la efect, ajunge la o concepţie pur logică a universalului, ceea ce face ca în sistemul lui fiinţa să fie echivocă.
Bessarion, văzând bine unde se află punctul nevralgic al dificultăţilor propuse de Plethon În această chestiune, va spune, mai târziu, că trebuie, pentru a observa corect, să se revină la doctrina ideilor. Aceasta deoarece acceptă ideile pe care Plethon le exprimă
cu asprime contra lui Aristotel. La fel, şi pentru că Plethon crede că lumea superioară stăpâneşte lumea inferioară, pe care o descrie în al său De fato în principiul determinismului absolut şi îi repro
şează lui Aristotel că introduce şansa,3 lucru de neconceput pentru Plethon. Pentru a Înţelege bine importanţa acestei acuzaţii, 1 Chr. Zervos, op. cit., 237; cf. Alexandre, op. cit, p. 288.
2 Alexandre, op. cit., p. 281.
3 Ibid., 283.
352
8ASILE TATA K I S
trebuie amintit că pentru Plethon, aflat sub influenţă neoplatonică, divinitatea mişcă partea superioară a sufletului, care, la rândul său, participând la divinitate, mişcă partea sa inferioară; astfel, se asigură legătura stdnsă şi necesară a lumii sensibile cu teologia.
Fără teologie, fizica, spune el, nu poate fi perfectă; mărturie stă
Platon,1 care nu se ocupă niciodată de fizică fără teologie. Nu este oare aici şi limbajul lui Psellos? Chiar şi mai mult. Dumnezeu, În viziunea lui Aristotel, spune Plethon, nu este principiul lumii, din moment ce Stagiritul declară că universul este etern şi neagă
total actul demiurgic al lui Dumnezeu. În plus, Aristotel vorbeşte despre nemurirea sufletului ca şi cum lumea de dincolo nu ar exista şi, sub influenţa tendinţelor sale materialiste, Înţelege virtutea - şi ea străină de orice teologie - ca un mediu pur cantitativ Între două vicii, iar plăcerea ca sfârşit al vieţii. În ochii lui Plethon, care Împinge gândirea spre un teism pur, Într-o exaltare a idealismului, Aristotel este un materialist. Cât despre Platon al său, Plethon are grijă să ne atragă atenţia că interpretările de logică, fizică, morală şi teologie ale sale - aşa numeşte el Dialogurile lui Platon, deoarece acestea oferă doar esenţialul - nu sunt propria lui operă; pentru că a urmat doctrina lui Zoroastru, adusă În Grecia de Pitagora, Platon se află În adevăr. Vedem până unde merge Plethon cu orientalismul său, a cărui sursă trebuie să fi fost Plutarh şi autorii din timpul Imperiului roman. După ce a fost discipolul lui Moise, precreştin, Platon devine acum, În neoplatonismul lui Plethon, discipol al lui Zoroastru.
Acestei apologii a platonismului, realizată În numele adevărului filosofie, Scholarios îi opune adevărul dogmei. Gândirea sa teologică îl lasă profund indiferent la filosofie. Ambii, Platon şi Aristotel, nu fac decât să discute În van, deoarece ei nu au fost răsplătiţi cu adevărul cel mai folositor nouă.2 Iar dacă cineva încearcă să reînnoiască aceste pălăvrăgeli corupte ale grecilor - acest 1 P.G., 160, 993 D.
2 P. G., 160, 602 B, 604 AB.
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
353
cineva este Plethon -, acesta se găseşte afundat În minciună.1
Aristotel nu este valoros pentru Scholarios dedt În măsura În care el este folosit pentru demonstrarea adevărului dogmei. Această
atitudine a priori a lui Scholarios distruge mai degrabă dedt să
dezvăluie dogmatismul peripatetician.
Teodor de Gaza (d. Între 1475-1478), savant umanist, originar din T esalonic, care a plecat în Italia la puţin timp după ocuparea patriei sale de către turci În 1430, traducător În greacă al micilor tratate filosofice ale lui Cicero şi În latină al operelor lui Aristoc tel, T eofrast şi Hipocrate, a dovedit o atitudine mai filosofică. În al său De Fato pe care l-a scris contra lui Plethon pentru a-l apăra pe Aristotel dă dovadă, Într-adevăr, de un aristotelism lipsit de completări teologice. Bazându-se pe tezele platoniciene, conform cărora nimeni nu este În mod conştient rău, iar natura acţionează
mereu cu inteligenţă, Plethon considera că aceste teze distrugeau nţcesitatea lui Aristotel. Teodor de Gaza susţine că nu trebuie să
vorbim aici de o opoziţie Între cei doi filosofi În chestiunea necesităţii, în care, în realitate, ei sunt de acord. Aristotel, spune el, are dreptate să susţină că natura ca artă acţionează mereu cu un scop anume, dar şi mereu fără inteligenţă. Pentru adevăr, natura şi arta operează, şi nu acţionează, şi nu În operaţiile, ci În faptele noastre intervine gândirea; deci, inteligenţa este străină de ceea ce produc arta şi natura.
De Fato al lui Teodor de Gaza îi oferă ocazia lui Bessarion (născut la Trapezunt Între 1389/1395) mort În Italia În 1472, fost arhiepiscop de Niceea şi acum cardinal al Bisericii romane) să
