compună De Natura et Arte. Aşa cum reuşeşte să înglobeze atât de bine În el cele două genii - Răsăritul şi Apusul -, Încât pare a fi grec şi latin deopotrivă, - latinorum graecissimus et graecorum latinissimus a fost numit de contemporanii lui, - Bessarion, la fel de bine, merge mai departe decât contemporanii lui În efortul de a realiza sinteza platonismului şi a aristotelismului, pentru a 1 Ibid., 605 C, 617 B.
354
B A S I L E TATA K I S
dovedi că cei doi filosofi sunt mereu de acord. Criticii disputei el îi opune critica Împăcării; ,,Îl cultiv", spune el, ,,şi îl venerez pe Aristotel, îl iubesc pe Platon". Bessarion a ştiut să se menţină În limitele unei anumite imparţialităţi: ,,Sunt atât de îndepărtat, spune el, În a-l condamna pe Aristotel, Încât mă voi strădui, atât cât depinde de mine, să dovedesc că aceşti filosofi sunt mereu În acord" .1 Ca atare, nu ne miră că îi reproşează cu fermitate lui Mihail Apostolios injuriile pe care le proferase Împotriva lui Teodor de Gaza şi a lui Aristotel În lucrarea pe care o scrisese2 cu cea mai blamabilă lipsă de echilibru a limbajului În scopul de a-l corn-A
bate pe Teodor de Gaza. Ii aminteşte că nu aşa trebuie apărată o cauză bună3 şi că, prin lucrarea sa De Natura et Arte, nu vine În ajutorul maestrului venerat, Plethon, ci al aristotelicianului Teodor de Gaza. Diferenţa, spune el, care există Între cei doi filosofi În chestiunea dezbătută este puţin sensibilă. În loc să vorbim de o opoziţie, trebuie să spunem că fiecare dintre aceşti doi filosofi a văzut unul dintre aspectele adevărului şi că amândoi vorbesc cu dreptate şi cu Înţelepciune.4 Aristotel tratează despre fizică asemenea unui fizician, iar fizicianul nu trebuie să se ocupe, după el, decât de ceea ce vede; el nu va căuta o cauză a mişcării În afara obiectelor naturale. De aceea, Aristotel admite că natura are o cauză a mişcării ce o Însufleţeşte, deci pasivă şi nu activă. Ca atare, el are dreptate când susţine că natura acţionează orbeşte. Platon, din contră, nu separă niciodată studiul naturii de cel al lucrurilor divine. Cauza mişcărilor naturii, conchide el, rezidă altundeva decât În ea Însăşi; ca atare, nu putem cunoaşte natura fără studierea cauzei supreme şi divine de care depinde şi care o susţine.
1 De Natura et Arte, cap. 6; cf. De acelaşi ln calomniatorem Platonis, II, 2, II,3 şi P. G. , 161, 689.
2 BZ., 38, 71-87; a se vedea şi cuvantarea sa funebră pentru Bessarion, P. G., 161; fiul lui, Arsenios Apostolis (d. În 1535), a fost, ca şi tatăl lui, admirator al lui Platon.
3 Mai, Nova Patrum Bibliotheca, t.VI, partea a II-a, p. 200-201.
4 De Natura et Arte, cap. 4 şi 5.
U l t im e l e t rei se col e
355
Plecând de aici, Platon nu greşeşte când pune pe seama naturii planul raţiunii. Acest limbaj Înţelept şi conciliant nu i-a plăcut lui Gheorghe de Trapezunt (d. În 1486), aristotelician convins, care, pentru a-i răspunde lui Bessarion, a compus un mic tratat intitulat Dacă natura gândeşte.
În aceeaşi epocă, În Bizanţ, a apărut o altă discuţie aprinsă
despre sfârşitul vieţii (de vitae termina), un subiect teologic despre care Răsăritul a vorbit atât de des şi care este foarte Înrudit cu cel al necesităţii filosofice. Marcu al Efesului, Scholarios, Teofan al Mediei şi Amiroutzes au luat parte la aceasta. Marcu al Efesului (1391-1443), elev al lui Iosif Bryennios şi al lui Plethon, era În fruntea celor care refuzaseră să semneze actul de unire a Bisericilor1
la Sinodul de la Florenţa; el a fost conducătorul facţiunii naţionaliste şi, asemenea lui Scholarios, succesorul său În fruntea acestui partid, credea că naţiunea trebuia să-şi aştepte salvarea care va veni din renaşterea ei morală, din ataşamentul faţă de ortodoxie.
Eliberarea pe care occidentalii i-o promiteau naţiunii ar fi, spunea el ca adevărat elev al lui Bryennios, pierderea sa, deoarece i se cerea În schimb să-şi trădeze credinţa. Voluntar cum este, Marcu se opune oricărui determinism absolut, religios sau filosofie. Răutatea diavolului, spune acesta, este extremă şi absolută, cea a omului este relativă şi tranzitorie, aşa Încât, după fiecare păcat, îi rămâne omului posibilitatea de se îmbunătăţi. La fel, În mica_ lui scriere Despre sfârşitul vieţii,2 din cele două teze, cea a determinismului absolut şi cea a acţiunii legilor naturii independent de predestinarea divină, el o adoptă pe a doua, ,,pentru a nu spune", scrie el, 3 „că ceea ce este indeterminat de tot este determinat de Dumnezeu". In acelaşi spirit, el distinge În Dumnezeu preştiinţa de predestinare, prima fiind absolută, iar a doua fiind relativă. Doar ceea ce este conform voinţei divine este nu numai prevăzut, ci şi predeterminat de Dumnezeu. Ca atare, viaţa celor drepţi, a 1 P. G., 161, 112, 170, 727.
2 Fr. Boissonade, Anecdota nova, 349-362; de asemenea, În P. G., 160, 1193-1200.
3 Ibid, 357.
356
B ASILE TATAKIS
prietenilor lui Dumnezeu, este prevăzută şi predeterminată de Dumnezeu; acesta este cel mai bun dar şi cea mai mare onoare care li se face. Vedem bine că Marcu al Efesului, urmând calea trasată de Cabasila, susţine că doar omul drept şi bun este cu adevărat liber, deoarece voinţa sa se identifică direct cu cea a lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se identifică, la rândul lui, cu binele.
Despre Providenţă şi predestinaţie, Scholarios a compus şi cinci mici tratate, roade ale deplinei sale maturităţi, dintre care primul datează din anul 1459, iar al doilea este îndreptat Împotriva interpretării lui Marcu al Efesului, fără a-l numi, şi contra celei a lui Diodor de Tars, mult mai radicală decât cea a lui Marcu. Scholarios are darul de a escalada cu moderaţie şi echilibru cele mai Înalte vârfuri ale ştiinţei sacre. Spre deosebire de Marcu al Efesului, el revine la tradiţia clasică a Bisericii Ortodoxe: Dumnezeu nu cunoaşte numai totul de dinainte, ci şi determină totul. Totul este stabilit de dinainte, nimic nu este lăsat la voia Întâmplării.
Acestei teze Scholarios îi aduce precizări importante. Când este vorba, susţine el, de creaturile libere, preştiinţa precede predestinarea, care se Împarte În predestinare propriu-zisă, cea care îi priveşte pe cei aleşi, şi În reprobare care îi priveşte pe ceilalţi. 1 Pe de altă parte, predestinarea nu dăunează libertăţii umane, în momentul în care actul liber se produce în timp, şi nici preştiinţa; căci orice iniţiativă spre bine sau spre rău vine de la voinţa creată. 2
Scholarios scoate cu insistenţă În relief libertatea fiinţei create. Desigur, aceasta nu Înseamnă că harul lui Dumnezeu nu este deloc indispensabil pentru a realiza binele. Când este vorba de bine, totul ne vine de la Dumnezeu, iar când este vorba de rău, este vorba de dispariţia harului ce duce la săvârşirea faptelor rele.3 1n general, toate lucrurile sunt prevăzute şi predeterminate de Dumnezeu aşa cum ar trebui să se Întâmple. 4
1 Oeuvres completes, I, 436-437.
