ţine principiul general că dreptul asupra unui produs este propor
ţional cu serviciul prestat, principiu care asigură dreptatea socială
şi măreşte valoarea muncii. Cei care nu muncesc nu vor obţine nimic din tezaurul public; sunt vizaţi astfel În principal monahii.
Nu vede În impozite decât un organ de regularizare a relaţiilor financiare cu exteriorul şi un sistem de protecţionism foarte coerent, care merge până la suprimarea monedei şi la Întoarcerea la troc. Aspirând la binele tuturor, suprimă orice drept de proprietate funciară; fiecăruia, decide el, îi aparţine atât pământ cât poate cultiva; dreptul său de proprietate se sfârşeşte acolo unde Începe cultura celuilalt. Cugetările sale despre productivitatea serviciilor personale sunt şi ele interesante. Cei care au drept sarcină siguranţa Statului fac o muncă productivă; capitalul este şi el un coeficient de producţie şi va avea dreptul la o parte din produsul obţinut; acestuia îi va reveni o treime, adică atât cât A
obţine şi muncitorul. In fond, doar agricultura, În accepţiunea largă a termenului, este pur productivă; de aceea, doar agricultorii sunt stăpâni (au-rouQyoQ, ceilalţi sunt slujitori {btaKovm).
Un spirit de umanitate domină vederile sale despre impozite; suprimă corvada ca fiind servitute şi nu cere decât un singur impozit, acelaşi pentru toţi, o treime din produsul obţinut. Acelaşi spirit domină şi vederile lui despre pedepse. Condamnă mutilările ca fiind barbare şi nedemne de eleni şi preferă ca cei condamnaţi să presteze munci publice. Deşi, În principiu, potrivnic pedepsei capitale, el o admite pentru unele crime căci „ea eliberează
348
B ASILE TATAKIS
sufletul de corp".1 Legile determină chiar şi modul de a trăi al cetăţ�nilor, interzic viaţa luxoasă şi tot ceea ce este străin obiceiurilor ţării.
Dar cine ar putea să pună În practică aceste planuri ale sale?
Doar Împăratul, răspunde Plethon, sau nimeni. Examinând cele trei forme de Stat, el se declară pentru monarhie. Aici influenţa lui Metochites este evidentă." Doar monarhia, ţinând piept despotismului celor puternici şi despotismului poporului, poate fi dreaptă. Baza gândirii sale politice nu este, deci, egalitatea drepturilor, - Plethon nu crede În nicio egalitate Între cetăţeni -, ci ideea competenţei administrative. Am spus că, în viziunea lui Plethon, fericirea şi salvarea unei ţări depind de forma de Stat. Studiind mai În profunzime această chestiune, Plethon consideră că tot răul şi toate marile păcate ale oamenilor vin din credinţe contrare. Există, spune el, mereu oameni care nu gândesc bine; iar gândirea lor nu este curată, deoarece principiile de la care pleacă, aşa cum ar fi ateismul, sunt false. Ca atare, este necesar să trecem de la ideile politice la ideile morale şi de aici la metafizică. Plethon trage concluzia că valoarea legilor depinde de ideile pe care le avem despre divinitate, dintre care trei sunt fundamentale: Dumnezeu este unul, el prevede totul, el este perfect, drept, imuabil şi izvor al tuturor bunurilor, iar, ca atare, omul îi datorează recunoaşterea sa. Susţine mai apoi că, dat fiind faptul că omul este format din suflet şi trup, pentru aceia dintre oameni la care prevalează sufletul, sfârşitul vieţii nu poate fi decât virtutea şi binele, din contră, pentru cei care sunt dominaţi de trup, sfârşitul vieţii este voluptatea. După cum vedem, sistemul reformelor politice şi sociale al lui Plethon este fondat pe o metafizică ce ne oferă nucleul religiei care va fi dezvoltată 1n tratatul Despre legi. Pe de altă
parte, ceea ce face valoroase propunerile sale nu sunt, credem noi, perspectivele platonizante sau platoniciene, ci mai muhnoul spirit care se degajă din acestea, condiţionat de noile date ale problemei 1 Sp. Lambros, TTaAmoA6yel.lX Kal TTeA01tOVVTJUllXKet, t. 4, p. 124.
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
349
de rezolvat şi de glndirea fermă şi îndrăzneaţă a filosofului nostru. Plethon nu ezită să critice ceea ce este rău, acolo unde este cazul, şi n sfătuieşte pe despotul Teodor II să nu se glndească
declt la binele comun şi, dacă trebuie, să taie o mlnă sau un picior bolnav pentru a salva restul.
Să revenim acum la filosof. Mica sa lucrare Despre diferenţa dintre Platon şi Aristotel, În care, plednd de la ideea că Platon îi este superior lui Aristotel, dezvoltă argumentele care îi fundamentează teza, marchează o epocă, nu atlt prin valoarea sa intrinsecă, ci mai mult prin intenţia pe care o inspiră.1 O controversă
puternică şi acerbă s-a aprins În jurul acestor pagini, care avea să
dureze tot secolul. al XV-lea şi să-i Împartă pe savanţii bizantini şi italieni În platonicieni şi aristotelicieni. Pe de altă parte, chiar această controversă a urmat după înflorirea studiului lui Platon În Italia şi a clătinat edificiul scolasticii. Scholarios a fost primul care a răspuns provocării fiind un apărător al lui Aristotel şi l-a obligat pe Plethon să compună o nouă expunere a glndirii antiperipatetice, care se adaugă la cele două scrisori adresate lui Bessarion, ca răspuns la dificultăţile exprimate.2 Apoi dezbaterea s-a generalizat: Teodor de Gaza şi Andronic Callistos, ambii cunoscuţi ca cei mai vestiţi peripateticieni din această epocă, Gheorghe de Trapezunt şi fratele lui, Andrei, Teofan de Media (d. 1480) şi Mihail Sophianos (d. după 1470) i-au luat apărarea lui Aristotel. Mihail Apostolios, Gianandria, Nicolaus Perottus, Ioan Argyropoulos l-au apărat pe Platon. Bessarion, În final, care a vrut mai Întli să
conducă dezbaterea ca un arbitru, şi-a declarat afinităţile platoniciene În Adversus calumniatorem Platonis şi atunci balanţa s-a înclinat În favoarea lui Plethon, ai cărui admiratori italieni l-au rugat pe Papă să îl considere pe Platon printre sfinţii din Biserica creştină.
Intenţia care îi inspiră pe cei doi conducători ai dezbaterii, Plethon şi Scholarios, este diametral opusă. Indiferenţa sa faţă de 1 P. G., 160, 88 1-934.
2 Ibid., 713-724; 979-1020.
350
B A S ILE TATAKIS
creştinism, pentru a nu mai vorbi de aversiunea sa faţă de acesta, i-a permis lui Plethon să trateze liber filosofia platonică, fără a-şi face griji În a o raporta la Sfintele Scripturi. Nu mai era vorba pentru Plethon, aşa cum fusese cazul lui Psellos, să dovedească
faptul că Platon este mai aproape de creştinism decât e Aristotel, ci că este mai aproape de adevăr. Desigur, adevărul lui Plethon nu-l Împiedică să se lase influenţat de naţionalism; faptul că platonismul a fost cel care a iniţiat disputele elenismului cu creştinismul are o oarece importanţă În creşterea pasiunii lui Plethon pentru Platon. Din contră, faptul că Aristotel a fost declarat de partea religiei creştine, a contribuit la accentuarea polemicii sale Împotriva Stagiritului. Dar a ataca doctrinele lui Aristotel nu Înseamnă a ataca Biserica creştină? Este ceea ce a simţit Scholarios, care nu ezită să accepte drept călăuză o idee a priori. Puţin contează pentru el Aristotel şi docta lui filos·ofie, căci ceea ce îl face să intervină În dispută este apărarea religiei atacate. 1 »Deşi sunt grec prin limbă, spune Scholarios, nu- voi spune niciodată
că sunt grec, deoarece nu gândesc ca grecii de odinioară; vreau, din contră, să fiu numit după credinţa mea, iar, dacă cineva mă
Întreabă cine sunt, îi voi răspunde că sunt creştin". 2 Acest răspuns plin de gravitate la adresa păgânismului lui Plethon arată că
Scholarios face clar distincţie Între ceea ce este la el grecesc şi ceea ce este creştin, distincţie indispensabilă pentru o sinteză armonioasă.
A
Să vedem acum argumentele lui Plethon. In tratatul lui Despre legi, Plethon apare ca un metafizician preocupat Înainte de toate
·de problema lui Dumnezeu şi de problema relaţiei omului cu Dumnezeu. Critica sa la adresa lui Aristotel dovedeşte că deja metafizicianul teolog este cel ce vorbeşte prin el. Cum vom vedea, teologia constituie fondul platonismului său. Regăsim, În alţi termeni, punctul de vedere al lui Psellos, dar fără creştinismul lµi. El recomandă, ca şi Psellos, să fie studiat mai Întâi Aristotel 1 P. G., 160, 663 B.
