1 Jbid., 681 BC.
2 Scrisoarea lui Cabasila către Synadinos, Tafrali O., Thessalonique au XIV'
siecle, p. 153-154, n. 4. M. P. Enepexides a realizat o ediţie critică a coresponden
ţei lui Cabasila (BZ., 46, 1953, p. 18-46}.
338
B A S I L E TATA K I S
Punctul de plecare al lui Cabasila este identic cu cel al lui Simeon Noul Teolog. Ca şi acesta, el crede că duhul lui Dumnezeu este Încă viu În interiorul Bisericii, ca În vremurile Apostolilor. Toată opera sa vrea să ne convingă de existenţa acestui duh viu şi să ne arate către ce fel de viaţă ne va duce sălăşluirea lui Iisus În noi şi În ce mod putem să ni-L apropriem şi să Îl păstrăm.
A
In acest din urmă punct, modelul lui este Dionisie Pseudo-Areopagitul. Pentru a ne lega de Hristos, trebuie să suferim tot ceea ce El a suferit, să gustăm ceea ce El a gustat, să devenim ceea ce El a devenit. Tainele oferă doar ocazia de a duce viaţa lui Iisus şi să realizăm această legătură stdnsă cu El. 1 Dar Cabasila nu este un mistic În sensul strict al termenului; el nu se ocupă deloc de A
stări mistice, de tipuri de extaz. In a sa Viaţă în Iisus, el nu face decât să descrie lucrarea harului În creştinul obişnuit; el face acest lucru cu suflu teologic şi Într-o concepţie grandioasă despre planul lui Dumnezeu cu privire la destinul supranatural al omului, la rolul mântuitor al lui Hristos şi la continuitatea harului.
„Viaţa În Hristos", spune Cabasila, ,,se naşte În această lume şi primeşte aici Începuturile sale, dar atinge perfecţiunea În cealaltă
lume". 2 Viaţa În Hristos este viaţa lui Hristos trecând În noi printr-o taină a- intimităţii. De ce ar putea fi legat un lucru mai mult decât de sine Însuşi, se Întreabă Cabasila? Ei bine, unirea cu Iisus este Încă şi mai puternică; duhurile fericite se simt mai legate de Mântuitorul decât de ele Însele.3 Iisus este, În acelaşi timp, oaspetele nostru şi adăpostul nostru.4 Îl respirăm pe Iisus care face din noi trupul său şi devine pentru noi ceea ce este capul pentru membrele corpului. 5 Cabasila este Încântat când se gândeşte la realitatea acestei permanenţe şi, dominat de această Încântare, enunţă marea doctrină a Încorporării credincioşilor În 1 P.G., 150, 524 AB.
2 Ibid., 493 B; traducerea este preluată din Salaville, EOR, 35, p. 130.
3 P.G., 150, 500 A.
4 Ibid., 584 C.
5 Ibid., 520 A, 548 BD, 625 B.
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
339
Hristos. 1 Diferenţa dintre Noul şi Vechiul Testament este dată
tocmai de prezenţa lui Hristos, care, prezent El Însuşi, aşază
sufletele oamenilor Într-un mod inefabil pentru a le modela.2 Sarcina noastră constă În a primi har, În a nu trăda tezaurul primit, În a nu stinge lumânarea aprinsă.3 Cabasila vrea cu orice preţ să
traseze obligaţiile comune tuturor faţă de Dumnezeu, nefiind preocupat de condiţiile particulare ale vieţii fiecăruia.4 Opera specifică omului este cea de a face ca voinţa sa să se îndrepte mereu spre adevăratul bine. Dacă a-l imita pe Iisus şi a trăi după exemplul lui Înseamnă a trăi În Hristos, aceasta este lucrarea voinţei, când ea se supune voinţei divine. 5 Altminteri este imposibil ca omul să se regăsească pe sine Însuşi, este imposibil să se Întâmple să nu vrea şi să nu Îl iubească pe Dumnezeu. Rezultă că finalitatea virtuţii umane este de a se Împărtăşi de voinţa divină şi că veritabilul rău este perversitatea sufletului şi boala voinţei.6 Este de la sine Înţeles că a medita la Iisus În drumul spre viaţa În Iisus ne va face să vedem toate virtuţile În esenţa lor pură, care este morală
şi interioară În Întregime, ne va face să vedem nefericirea celuilalt ca propria noastră nefericire şi se va finaliza prin curăţirea sufletului nostru şi prin exerciţiul sfinţeniei sale. Se Înţelege uşor, din cele precedente, tot fondul gândirii lui Cabasila, spunând că nici templele, nici orice altceva sfânt nu este la fel de sfânt ca omul, cu natura lui, căruia s-a Împărtăşit Dumnezeu Însuşi. Cel care va veni pe nori, acela este un om În aceeaşi măsură În care este şi Dumnezeu; fiecare dintre noi poate să strălucească mai mult decât soarele, să se înalţe pe nori, să zboare spre Dumnezeu, să se apropie de el, să fie văzut cu blândeţe.7 Principala sarcină a omului va 1 Ibid., 501 B; Salaville tn EOR, 35, p. 135.
2 Ibid., 150, 553 B.
3 Ibid., 501 BC, 520 B.
4 Ibid., 641 AB.
5 Ibid., 721 D.
6 Jbid., 701 C, 692 A.
7 P. G., 649 B.
340
B A S I L E TATA K I S
fi, În consecinţă, cunoaşterea demnităţii naturii sale şi a binefacerii lui Dumnezeu. 1 Astfel, gândirea creştină, eliberată de orice realism, revine la punctul de plecare al gândirii socratice, deşi cu un fond nou, fondul pe care i-l conferă idealismului personalismul creştin: să cunoaştem demnitatea naturii umane pentru a construi pe ea toată viaţa noastră. Dacă omul, după această cunoaştere, din cauza lenei şi a somnului care îl Înghit, îşi dă seama de sărăcia vieţii sale În ciuda bogăţiei naturii sale proprii, o mare durere şi lacrimi îl voi Însoţi de-atunci Încolo.2 Ziua În care vom face din viaţa noastră ceea ce ea trebuia să fie, din acest moment, din izvor de durere şi de lacrimi, aşa cum era, viaţa noastră va fi un izvor de fericire şi de bucurie duhovnicească. 3 Încă o dată regăsim drumul foarte cunoscut, cel al voinţei binelui, care poartă sufletul omului A
pe aripile iubirii spre Dumnezeu, care este inabordabil. lntr-un spirit idealist, Cabasila reuşeşte În Bizanţ, mai mult decât oricare altul, să descopere omul duhovnicesc nu În anahoret, ci În excelenţa naturii umane cu care Dumnezeu comunică şi să îl cheme pe orice om, inclusiv pe cel mai modest, să facă aceeaşi descoperire pentru sine Însuşi. De la ascetismul trupului urcăm În vârful spiritualităţii pure a omului.
