IV. PLETHON, BESSARION, GHENADIE (SCHOLARIOS)
ŞI CEILALŢI ARISTOTELICIENI ŞI PLATONICIENI
DIN SEC. AL XV-LEA
Când Nicolae Sigeros i-a trimis de la Constantinopol lui Petrarca textul grec al lui Homer, Petrarca i-a scris cu un regret emoţionant:
,J{omerus tuus apud memutus, imo vero ergo apud ilium surdus sum "".
1 Ibid., 652 A.
2 Ibid., 150, 664 C, 665 D.
3 Ibid., 668 A.
• "Homerul tău este mut pentru mine, dar, În realitate, În compania lui eusunt surd" (n. tr. ).
U l t i m e l e _t r e i s e c o l e
341
Despre Petrarca1 mai ştiu că îl avea În biblioteca lui şi pe Platon pe care îl apăra de toţi aristotelicienii aroganţi, dar că nu putea să-l citească. Petrarca afirmă deja că Aristotel nu este izvorul întregii A
ştiinţe şi că nicio autoritate nu este superioară raţiunii.2 In secolul al XV-lea asistăm la deplina expansiune a acestei nostalgii ardente pentru Elada şi la pasiunea pentru Platon, iar În Plethon descoperim figura cea mai reprezentativă, maestrul de necontestat al acestei mişcări intelectuale. Din numele Georgios Gemistos (plin) pe care îl purta, el l-a transformat în Plethon {IL\r'JSwv), care Înseamnă acelaşi lucru, dar îi sună mai bine unei urechi atice şi seamănă cu numele de Platon. Ştim că Plethon s-a născut la Constantinopol, dar nu cunoaştem cu certitudine nici data sa de naştere, nici pe cea a morţii lui. Pentru naşterea sa se propun anii 1352/53, 1355, 1360, 1370, 1389; pentru moartea sa, anii 1450, 1452, 1464. Aceeaşi incertitudine În privinţa studiilor şi a primei perioade a vieţii lui. Este sigur doar că a făcut studiile la Constantinopol. Poate fi considerată drept sigur şi şederea lui pentru o vreme la curtea musulmană din Adrianopol. Dar tot ceea ce ştim despre asta face parte din domeniul probabilului. Ni se spune că l-a cunoscut pe Elisei, un evreu misterios, iar acest fapt este sigur; dar se adaugă faptul că Elisei l-a iniţiat În doctrina lui Zoroastru.3 Or, tot ceea ce găsim în scrierile lui Plethon poate foarte bine să fie inspirat de Psellos, a cărui influenţă asupra formării lui a fost foarte mare, şi de Plutarh. 4 Pe de altă parte, tot şederea lui Pleth�n la curtea de la Adrianopol i-a oferit lui T aeschner5
dovada prin care, avanslnd ipoteza influenţei musulmane, explică
opoziţia lui Plethon faţă de creştinisţn, văzlnd În acest filosof un importator al gmdirii musulmane În Occident. Or, starea actuală
a izvoarelor de care dispunem, precum şi lucrările lui Plethon nu 1 Revue des Et. grecques, 5, (1892), p. 94.
2 Gebhart, Origines de la Renaissance, p. 44.
3 P. G., 160, 639.
4 Pieton, Traite des lois , ed. Alexandre, p. 280 şi urm.
5 În Islam, 18 (1926), p. 236-243; în BNJ, 8, p. 100-113.
342
B ASILE TATAKIS
justifică deloc asemenea concluzii. El s-a instalat devreme la Mistra şi l-a slujit pe despotul Teodor II (despot din 1407), fără să ştim exact În ce post. Ceea ce spune elevul său Charitonymos despre respectul unanim de care se bucura maestrul lui în Peloponez, despre faptul că ceea ce i se părea bine lui Plethon era considerat a fi o decizie divină, dt şi opinia lui conform căreia Plethon era superior lui Radamanthus, lui Solon şi lui Licurg, nu sunt decât un elogiu şi nu putem să deducem din acestea, aşa cum se procedează, că Plethon a fost Învestit În înalte funcţii judiciare. Totuşi, este sigur că era un personaj foarte influent În mediul despotului.
" Intre 1416 şi 1423, el şi-a expus faimoasele teze, una adresată îm-păratului Manuel Paleologu!, iar cealaltă despotului de Mistra, Teodor II, fiul Împăratului, 1 în care detaliază reformele pe care le credea necesare pentru renaşterea Statului. Despre renumele lui de savant stă mărturie faptul că În 1425·Bessarion, pe atunci tânăr, vine În Peloponez pentru a-şi desăvârşi studiile la şcoala de filosofie pe care Plethon o avea la Mistra.
Plethon şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale la Mistra.
Alegerea Mistrei ca loc al rezidenţei sale prezintă un interes deosebit pentru Înţelegerea vieţii şi a operei sale. În memoriul lui adresat Împăratului Manuel el scrie, aşa cum am văzut, ,,Noi suntem elini" şi adaugă apoi că Peloponezul a fost vechiul izvor de unde au ieşit cele mai nobile triburi greceşti, care, plecând de aici, au dat naştere marii istorii a naţiunii greceşti.2 În contextul tristei decăderi a Imperiului, această revenire a conştiinţei elenismului reprezintă rezistenţa şi reacţia; ea anunţă şi determină viitorul naţiunii greceşti. Plethon a vrut să joace În acest sens un mare rol şi a consacrat pentru aceasta toate resursele spiritului său.
Voinţa lui tenace, inteligenţa lui clară şi înarmată cu numeroase cunoştinţe enciclopedice, i-au permis, Într-adevăr, să îşi extindă
acţiunea În mai multe domenii. Într-una dintre numeroasele lui 1 A se vedea textul În P.G., 160, 821 şi urm. şi În SP. Lambros, IlaAmoA6-yaa Kal IlEA01mvVT]GllXKLX, t. 3, p. 246, şi urm. şi t. 4, p.113 şi urm.
2 P.G., 160, 821, 824.
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
343
lucrări istorice, 'Eilil17viKa, 1 îl descrie pe Platon la curtea din Siracuza În efortul depus ca ideile lui politice să fie adoptate de tirani. Cele două memorii ale sale nu ne lasă nicio îndoială asupra faptului că Plethon visa să joace pe lângă prinţii bizantini rolul filosofului. Toată gândirea sa, de altminteri, are 1n vedere o reorganizare a vieţii În ansamblul ei. Interminabilele discuţii despre unirea Bisericilor i-au arătat cât de puţin putea servi creştinismul drept principiu de unire. În final, a văzut În creştinii care purtau aceste discuţii nişte sofişti care se contraziceau nu pentru adevăr, ci pentru a avea.dreptate În faţa adversarilor lor, pentru a obţine beneficii politice. Plethon nu putea admite deloc acest spirit de mercantilism În materie de supranatural; În viziunea lui, un asemenea mercantilism echivalează cu negarea Providenţei lui Dumnezeu, de care depinde totul.2 De aceea, nu a fost de acord cu unirea Bisericilor, decisă la Florenţa, şi a compus În 1448 un tratat despre Purcederea Duhului Sfânt, În care atacă pe teren dogmatic ideile lui Bessarion, care era În favoarea unirii şi îi condamnă cu tărie pe catolici. El conchide că nu unirea cu catolicii îi va salva pe elini; elinii nu vor fi salvaţi decât dacă vor avea Încredere În Providenţa divină, decât dacă corectează erorile şi greşelile pe care le săvârşesc faţă de Dumnezeu, fie prin părerile pe care le au despre el, fie prin faptele lor.3 Este clar că nu este aici filosoful cel care luptă În interesul creştinismului, ci elinul şi filosoful. Refuză
să fie de acord cu unirea şi, În acelaşi timp, caută un nou principiu de unire universală. L-a cunoscut pe acel Platon din tradiţia lui Psellos, prin intermediul neoplatonismului; a fost din ce În ce mai atras de misticismul sincretic al alexandrinilor şi a sfârşit prin a gândi, În plin secol al XV-lea, cum să reînvie eforturile lui Porfir, Iamblichus şi Produs; pe ruinele cultului creştin vrea să fondeze o nouă religie, universală. ,,L-am auzit spunând, spune 1 Histoire de la Grece apres la bataille de Mantinee (de la moartea lui Epaminonda până la cea a lui Filip).
2 P. G., 160, 975 şi urm.; Alexandre, op. cit., p. 309 şi urm.
