332
BASILE TATA KIS
A
din acel moment, intră În Întregime În zona minunii. Intr-un mod asemănător, mult mai târziu, Pascal va vorbi de Dumnezeu Cel »simţit În inimă" şi ne va spune că a simţit adevărul prin inimă, care are propria sa logică, este altceva decât a-l cunoaşte prin raţiune. La liniştirea unificatoare nu se ajunge decât la finalul unei asceze dominate de virtute, liniştirea prin respiraţie nu este decât o pregătire pentru începători.1
Divergenţa fundamentală dintre Varlaam şi Palama privea mai ales lumina dumnezeiască. Meritul lui Palama, atât cât putem considera În funcţie de textele publicate, este acela de a fi întemeiat pe o bază dogmatică mistica isihastă. Că lumina văzută de monahi este dumnezeiască şi necreată, este dovedit de_ Schimbarea la Faţă a lui Iisus pe Muntele Tabor; În timpul căreia Apostolii au văzut lumina dumnezeiască, identică celei cu care sunt răsplătiţi isihaştii desăvârşiţi. Pentru a-i răspunde lui Varlaam, care îndrăzneşte să afirme că lumina taborică este materială, creată şi sensibilă, Palama a recurs la distincţia reală În Dumnezeu Între fiinţă
şi energie, distincţie care se realizează Într-un mod propriu lui Dumnezeu. Există, spune Palama,2 o infinitate de lucrări divine, dintre care una este lumina taborică; ele ţâşnesc din fiinţa lui Dumnezeu ca dintr-o fântână nesecată şi sunt unite cu ea În mod indisolubil. Fiinţa lui Dumnezeu este o realitate: una, simplă, infinită, indivizibilă, incomprehensibilă şi transcendentă; ea nu are legătură cu ceea ce este creat3 şi, În consecinţă, nu poate fi demonstrată
prin argumente silogistice şi nici prin intermediul demonstra
ţiilor geometrice. Căci nu este posibil de dovedit ceea ce ne depă
şeşte prin intermediul a ceea ce este valabil pentru noi, ci cu ajutorul argumentelor Sfinţilor Părinţi, care depăşesc mintea umană, pentru că au vorbit cu Dumnezeu.4 Fiinţa lui Dumnezeu 1 Ibid., 150, 1 109 D.
2 P.G., 151, 753 şi urm.
3 Ibid., 150, 1 172; 41 discours de Palama, ed. Ierusalim, p. 199; 'EK:Ki\17ataanKoc; <PlXQOc;, t. 13, p. 475; P. G., 150, 936A, 941C.
4 'EKKi\17auxanKoc; <Pa Q oc;, t.13, p. 475-476; Ioan Cantacuzino, Hist., I, 552.
U l t i m e l e t re i s e c o l e
333
este, a spus Dionisie Pseudo-Areopagitul, Întunericul1 divin, de unde emană lucrările divine, ale cărei manifestări şi arătări sunt acestea; Împărtăşibile, dar indivizibile, simple În sine şi diverse, dată fiind diversitatea participanţilor,2 ele le conferă fiinţelor substanţa lor.3 Rezultă că omul se uneşte prin harul lui Dumnezeu nu cu fiinţa;ci cu lucrarea lui Dumnezeu. Dar cum cea mai mică
parte din fiinţa divină posedă toate puterile dumnezeirii, dumnezeirea nu se Împarte În acelaşi fel precum corpurile: cei care au primit o lucrare divină În ei, L-au primit pe Dumnezeu În Întregime.4
În ce mod, se Întreabă Palama, putem concepe o natură fără
lucrare? Şi cum vom spune că facultatea de a crea, preştiinţa şi A
providenţa sunt fiinţă şi nu lucrare? In realitate, problema pe care o ridică Palama este asemănătoare cu cea existentă În timpul monotelismului: relaţia dintre fiinţă şi lucrare. Varlaamiţii vedeau relaţia dintre cauză şi efect doar Într-un mod fizic sau logic: Dumnezeu - Creaţie - Fiinţe create. Palamiţii, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, îl vedeau pe Dumnezeu cu propriii lor ochi. Primii atingeau îndumnezeirea doar prin minte; ceilalţi ajungeau la ea prin harul divin; palamitul trăieşte lângă şi sub acoperirea lucrării divine. În locul determinismului cauzal, demonstrarea raţională
a existenţei lui Dumnezeu, palamitul îl vede pe Dumnezeu, el trăieşte În Dumnezeu, el a Încercat experienţa intimă a acestuia. Este adevărat că vederea concretă a lui Dumnezeu, care vorbeşte cu misticul ca şi cu un prieten sau îl sfătuieşte ca un stăpân, nu vine niciodată În contradicţie cu sentimentul pe care îl are de la acelaşi Dumnezeu, ca fiinţă infinită şi nelimitată. Nesocotirea contradic
ţiei subliniate de Varlaam îi serveşte tocmai distincţiei pe care a făcut-o Palama Între fiinţă şi lucrarea lui Dumn_ezeu. Ea este utilizată, În realitate, cum fusese cazul odinioară În dezbaterea contra monofizitismului şi monotelismului, pentru salvarea istoricităţii 1 P.G., 3,1073.
2 Ibid., 150, 941 C, 1172.
3 Jbid., 1172, 946 D.
4 1bid., 936 AB, 940 AD.
334
BASILE TATAKIS
creştinismului şi a conţinutului său mistic. Ce ar fi, Într-adevăr, creştinismul fără istoria lui Iisus, fără îndumnezeirea omului? Cei care au ochii puri îl văd pe Dumnezeu, şi nu pe un altul În locul lui, o creatură, cum ziceau Varlaam şi Achindin.1 Ochii care văd potrivit naturii sunt orbi pentru lumina divină, care nu este o lumină sensibilă, chiar dacă este văzută cu ochii trupeşti.2 În momentul Schimbării la Faţă, Dumnezeu a lăsat puţin deschisă poarta dumnezeirii pentru cei pe care i-a recompensat şi le-a arătat celor iniţiaţi pe Dumnezeu care locuieşte aici. Dacă Matei spune că
Iisus străluceşte ca un soare e pentru că vrea să ne facă să Înţelegem că ceea ce soarele este pentru cei ce trăiesc În senzaţii şi văd după senzaţii, Hristos este pentru cei care trăiesc În duh şi văd În duh, căci pentru cei îndumnezeiţi nu este nevoie de o altă lumină
În timp ce îl văd pe Dumnezeu. 3 Lumina divină nu este ceva care acum există, iar În momentul următor dispare; ea nu poate fi deloc circumscrisă. Cei care l-au văzut pe Iisus au trecut din trup În duh, printr-o schimbare a senzaţiilor, realizată de spirit, şi abia atunci au văzut lumina mistică. 4 Doar Dumnezeu şi cei asupra cărora el a lucrat ştiu cum se Întimplă.5 Cei care nu se gindesc la aceasta fac ceva creat, nu numai din această lumină care este slava şi Împărăţia lui Dumnezeu, ci şi din Duhul Sfint Însuşi. 6 Încă o dată spiritualitatea bizantină găseşte În persoana lui Palama forţa de a le atrage atenţia oamenilor asupra fondului mistic al religiei.
Adevărata teologie, adevărul, cere curăţia inimii, care, doar ea, le asigură celor credincioşi marele pas care ne face să trecem de la cunoaşterea după măsura omului la cunoaşterea după măsura lui Dumnezeu. Astfel, disputa isihastă este mai mult dedt un episod al luptei susţinute de Bizanţ contra ambiţiilor Occidentului; cei 1 P. G., 150, 952.
2 41 Discours de Palama, ed. Ierusalim, p. 193.
3 Jbid., 192, 193.
