admit că harul divin este creat şi că fiinţa divină poate fi cunoscută, distrugmd, astfel, doctrinele fundamentale ale Bisericii. L-a acuzat 1n plus pe Palama, conducătorul monahilor isihaşti, că a introdus cultul a doi Dumnezei prin distincţia pe care o făcea 1n Sfmta Treime fotre fiinţa dumnezeiască şi harul sau lucrarea lui Dumnezeu. Ca atare, de la foceput, fovăţătura despre Dumnezeu a fost punctul central al disputei. Nu vom urmări cele două grupări 1n lunga serie de argumente pe care le-au etalat, nici fazele disputei pe toată durata sa; ne va fi suficient să arătăm spiritul 1n care fiecare grupare a receptat chestiunea dezbătută, pentru a dezvălui atitudinea filosofică dominantă şi a-i 1nţelege interesul.
Varlaam susţinea că faptul de a-l contempla pe Dumnezeu este o ştiinţă şi o formă de cunoaştere. Cine a cunoscut foţelepciunea, cunoaşte adevărul, cine cunoaşte adevărul, 11 cunoaşte pe Dumnezeu şi rămâne mereu cu el 1n mod firesc.1 »După ce i-ai studiat pe Pitagora, Platon şi Aristotel, vei ajunge la percepţia adevărului".2 Este clar că pentru Varlaam foţelepciunea profană este un element purificator al sufletului şi că, fără ea, este dificil, chiar imposibil, să ne unim cu Dumnezeu. Omul, desigur, nu poate 1n niciun fel să vadă fiinţa lui Dumnezeu, care este identică lucrării sale. Varlaam urmează aici teza Sfântului T orna, conform căreia nu există distincţie reală intre fiinţa divină şi lucrarea sa. Eventuala diferenţă pe care o percepem se datorează modului de operare a minţii noastre. Îl percepem pe Dumnezeu doar 1n manifestările sale, care, asemenea luminii taborice, sunt create. Orice fiinţă
care se vede, spune el, este creată; lumina taborică a fost văzută
de ochii trupeşti; ea nu este, 1n consecinţă, ceva necreat. Lumina de pe T abor este creată şi descriptibilă şi nu este diferită de lumina pe care o percepem prin simţuri; ea este chiar inferioară minţii noastre. 3 Încă o dată argumentaţia lui Varlaam dovedeşte că gândirea 1 P. G., 154, 695.
2 Ibid., 151, 664.
3 Jbid, 151, 718-719; 682 D; a se vedea şi P. G., 154, 836 şi urm., şi Micklosich şi Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, I, 205.
324
B A S I L E TATA K I S
lui este dominată de umanismul gândirii greceşti şi că ea nu vrea să se bazeze dedt pe argumentele raţiunii; orice tendinţă mistică
este considerată o sursă de greşeală. În Biserica Ortodoxă, În care raţionalismul nu era necunoscut, prevalase ·până atunci o atitudine care aspira la sinteza misticului şi a raţionalului. Se păstrase mereu un sentiment foarte puternic al bazei mistice a religiei şi i se rezerva raţiunii, instrument uman, propriul ei rol. Deşi important, rolul său este secundar. Antipalamismul lui Gregoras, fidel tradiţiei bizantine, a căutat În ea toate argumentele sale. Cu Varlaam Începe să se formeze în Bizanţ o nouă scolastică, o scolastică
ce se inspiră liber din cea occidentală şi, mai ales, din Sfântul T orna. Astfel, Grigore Achindin, primul conducător al antipalamismului după condamnarea lui Varlaam de către Sinodul din 1341, mai Întâi ostil lui Varlaam şi prieten al lui Palama, a compus un tratat În şapte cărţi despre fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, din care primele două sunt fragmente traduse aproape cuvânt cu cuvânt din Summa contra gentiles a lui Toma d'Aquino.1 Prin toate scrierile sale, din care cea mai mare parte sunt inedite, Achindin se străduieşte să dea o formă mai sistematică doctrinei raţionaliste a lui Varlaam. Nu există decât cunoaşterea, crede el, care să fie lumină fără eroare. "Nimeni nu vede lumina dumnezeiască, nici chiar cei care au crezut că au văzut-o. "2 Ceea ce îi scandalizează cel mai mult pe varlaamiţi este pretenţia isihastă de a vedea lumina necreată; ei văd aici o materializare a lui Dumnezeu; ei cred, asemenea filosofilor, că raţiunea este singurul instrument pentru a-l gândi pe Dumnezeu. Oare sfântul T orna d' Aquino nu respinsese deja doctrina Sfântului Augustin despre cunoaşterea prin iluminarea divină şi prin intuiţie, înlocuind doctrina intuiţiei cu raţiunea şi cu experienţa?
1 Erhardt la Krombacher, op. cit. , II, 100-101; R. Guilland, La correspondance
de Nic. Gregoras, p. 293; M. Jugie, EOR, 30, p. 420 este de părere că acest tratattrebuie atribuit lui Prochoros Cydones, şi nu lui Achindinos.
2 P. G., 150, 847 A.
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
325
Dacă adăugăm că toţi conducătorii facţiunii antipalamite, cu excepţia lui Gregoras, cum ar fi teologul Ioan Kyparissiotes, călugărul şi teologul Manuel Kalekas,1 mort În 1410, savantul Dimitrie Kydones, mort În 1400, şi fratele lui, Prohor, erau foarte familiarizaţi cu teologia latină, şi că s-au declarat, tot cu excepţia lui Gregoras, favorabili unirii cu catolicii, - călugărul Manuel Kalekas a devenit chiar catolic, fără a aştepta unirea -, Înţelegem cu uşurinţă, pe de o parte, spiritul naţionalismului care
. se ascunde în isihasm, şi, pe de altă parte, că În disputa isihastă
lupta mistica Bisericii Răsăritene Împotriva raţionalismului, secondat, de această dată, de scolastica occidentală. La şcoala raţionalismului scolasticii latine, de sursă doar aristotelică, aşa cum nu exista În Bizanţ, unde de mult timp se studiau Aristotel şi Platon, s-a format, În mare parte, aristotelismul unilateral al ultimilor aristotelici din Bizanţ căruia a trebuit să i se opună platonismul unilateral al lui Plethon. Văzută sub acest aspect, disputa dintre aristotelicienii şi platonicienii din secolul al XV-lea trebuie considerată ultima formă pe care o ia antiteza intelectuală Între Răsăritul grec şi Apusul latin. După ce i-a opus misticii sale raţionalismul aristotelic, Bizanţul îi opune platonismul său care, cu Plethon, ia forma unui neoplatonism păgfui, nu lipsit de un anume misticism.
Înainte de a trece la palamiţi şi pentru a ilustra mai bine opiniile emise cu privire la influenţa scolasticii occidentale În Bizanţ, trebuie să ne oprim la reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei influenţe, fraţii Dimitrie şi Prohor Kydones, ambii născuţi la Tesalonic. Dimitrie (între 1315 şi 1320-1400) a Început de foarte tfuiăr să-i studieze cu pasiune pe autorii clasici, mai ales pe Platon şi pe Demostene. A avut, tot de timpuriu, dorinţa de a învăţa latina; pe atunci, ministru al lui Cantacuzino la Constantinopol, a găsit un profesor, probabil În persoana unui dominican al mănăstirii din Pera. Într-o zi, profesorul lui i-a dat drept carte de exerci
ţii „opera unui om care i-a eclipsat pe toţi ceilalţi prin ştiinţa sa 1 A se vedea Correspondance de Manuel Calecas, publicată de R. J. Loenertz, O.P., Cita de Vaticano, 1950.
326
B A S I L E TATA K I S
teologică"; era Surrima contra gentiles a lui T orna d' Aquino.1 K ydones a fost at.ât de entuziasmat, aşa cum relatează el Însuşi În lunga apologie personală pe care a adresat-o compatrioţilor săi, că a luat decizia dţ! a traduce pasaje din ea În limba greacă pentru prietenii lui sceptici, care nu puteau admite că există la catolici ceva bun din producţia literară. La această epocă, adaugă K ydones, ,,catolicii erau Încadraţi la noi În categoria barbarilor".2 După Summa contra gentiles, a abordat Summa theologica. ,, T orna d' Aquino", îi scrie Kydones prietenului său Kalopheros,3 „stabileşte În mod trainic, prin tot felul de argumente, adevărul pe care îl examinează, recurgând mai Întâi la mărturiile Sfintei Scripturi ... , apoi făcând apel la deducţii riguroase ale raţionamentului filosofie, aşa încât credinţa noastră să fie Întărită cu toate dovezile posibile".4
După T orna d' Aquino a trecut la Sfântul Augustin, din care a tradus mai multe lucrări, apoi a tradus De Fide ad Petrum a lui Fulgenţiu şi mai multe scrieri ale Sfântului Anselm şi· din alţi autori latini. Pentru a judeca bine importanţa şi amploarea influenţei exercitate de traducerile teologilor latini, nu avem decât să ne amintim că Ghenadie Scholarios, ultimul mare teolog din Bizanţ, deşi adversar al unirii Bisericilor, avea faţă de Toma d'Aquino o admiraţie egală cu cea a lui Kydones. Prin traducerile sale, prin călătoriile sale succesive În Italia, unde a stat mai mult timp, prin scrierile sale, K ydones a contribuit ca nimeni altcineva la apropierea intelectuală şi religioasă dintre Orient şi Occident, suferind că se ignorau reciproc. Fratele său, Prohor, i-a urmat exemplul cu acelaşi zel şi cu acelaşi succes. Cei doi fraţi au scris numeroase lucrări de dogmatică, În care se arată partizani ai teologiei din I\
Biserica Catolică şi antipalamiţi. 1n Dumnezeu, spune Prohor 1 M. Jugie, în EOR, 27, p. 390.
2 Ibid., 390.
3 Nicolas Franco, I codici vaticani de la versione greca delie opere di S. Tomasso d'Aquino, Roma, 1893; a se vedea şi În BZ., 24, p. 49-50, fragmente luate din
Cod. Vat. Gr., 1103 f., lr şi 614 f., 110 r.