Go to page:

Text Size:

trăiască departe de lume şi În unire cu Dumnezeu tot restul vieţii lor. Iată în clteva cuvinte cum Teolept al Filadelfiei (sec. al XIlI-lea) laudă şi recomandă reculegerea: ,,Clnd", spune el, ,,albinele zăresc un roi de viespi, ele stau În stup pentru a scăpa de inamicii lor.

Faceţi ca,ele. Staţi În stupul mănăstirii voastre, pătrundeţi În fortăreaţa cea mai intimă a sufletului, unde domnesc pacea, bucuria şi liniştea. "1

Sub Împăratul Andronic II {1282-1328), călugărul Grigorie Sinaitul vine şi se instalează aici; aduce cu el şi isihia şi devine veritabilul iniţiator al isihasmului propriu-zis. Pe monahii îndreptaţi exclusiv spre practică,2 Grigorie, înflăcărat de zel divin, a vrut să-i Înveţe calea Înţelegerii, precizia isihiei şi contemplarea. Doctrina lui nu face dedt să rezume spiritualitatea monastică tradi

ţională a lui Ioan Scărarul şi a lui Stithatul; teoria luminii necreate îi este necunoscută; doar după exemplul lui Stithatul a Început să

traseze În mod detaliat metoda de rugăciune isihastă. Monahul trebuie să caute În inimă locul În care sunt concentrate toate puterile sufletului, privind buricul, cu bărbia În piept, şi respirlnd dt mai lent posibil.3 Este ceea ce Grigorie numeşte metoda ştiin

ţifică a invocării neîntrerupte a lui Iisus.4 Prin acest mod de rugăciune se obţine, printr-o iubire extatică, unirea imediată, nu progresivă, cu Dumnezeu; ea are loc dnd Duhul atrage spre sine Însuşi mintea adlnc cufundată În inimă, o Încătuşează, interzidndu-i mişcarea sa obişnuită spre obiectele exterioare, iar din Babilon o aduce În Sion. Doar lucrarea inimii ne duce la adevărul pur; aceasta este o lucrare pură şi simplă, fără nicio formă, nici imagine, deosebită de orice vţ!dere a sfinţilor sau a luminii, este darul harului; conştientizarea harului, iată ceea ce este, În consecinţă, 1 P. G., 143, 388 CD. Traducerea este luată de la Muntele Athos, de Jacques Lacarriere, Paris, 1954.

2 P. G., 150, 1237 AB.

3 Ibid., 150, 1313 C- 1316 C.

4 Jbid., 1308 A.

U l t i m e l e t r e i s e c o l e

321

cunoaşterea adevărului. 1 Gândirea lui Grigorie pare că preia din marile idei mistice ale lui Simeon Noul Teolog. Persistând În acest gen de contemplare, monahii spuneau că li se îndmpla să zărească

o mare lumină, care îi umplea de o mare bucurie inefabilă. Or, adaugă el, acest lucru are legătură cu dogma, lumina nefiind altceva decât slava şi lumina necreată a lui Dumnezeu, distinctă de fiinţa sa şi consubstanţială cu lumina care a orbit, pe Muntele Tabor, ochii Apostolilor, În momentul Schimbării la Faţă a lui Hristos. Vederea acestei lumini constituie fericirea supremă a celor aleşi. În realitate, monahii aspiră la dobândirea harului Duhului Sfânt, care le-a fost dat prin botez şi care a fost atrofiat prin patimi.

Isihia, treapta superioară a vieţii monastice, rezervată doar cenobiţilor cei mai avansaţi În virtute şi În desăvârşire, devine acum o metodă pentru obţinerea iluminării. Inţeleasă astfel, ea reprezintă sentimentul religios În extremul său individualism.

După cum vedem, În această mişcare de iubire mistică a lui Dumnezeu şi de unire cu el, antiraţională de la bun Început, rolul inimii este accentuat din ce În ce mai mult. Cel mai mare interes al isihiei este rolul excepţional pe care i-l conferă inimii şi simţirii.

Ea opune neîncetat inima şi inteligenţa raţiunii. Mintea, stăpânită

de inimă, asigură cunoaşterea principiilor, iar buna îndeplinire a preceptelor mântuitoare duce la unirea cu Dumnezeu. Nu este oare aici o primă schiţare a limbajului lui Pascal? În această mişcare, se cristalizează din ce În ce mai mult o metodă de rugăciune, care poate fi o falsă mistică, o materializare a credinţei, deoarece ea devine mecanică. Monahul Nichifor,2 considerat pe nedrept maestrul spiritual al lui Grigore Palama, exemplifică acest pericol, promiţându-le monahilor să le facă cunoscută o tehnică - prin aceasta el Înţelege metoda de rugăciune ştiinţifică - pentru dobândirea vieţii veşnice sau, mai degrabă, o metodă care duce, fără oboseală şi efort, la statura nepătimirii.3 Se riscă astfel ca rugăciunea, 1 Jbid., 1240 A, 1256 B, 1308, 1309 E, 1313 AB.

2 P. G., 147, 945-965.

3 Ibid., 946 A.

322

BASILE TATAKIS

contemplarea spirituală, să fie golită de orice spiritualitate şi să fie transformată într-un procedeu doar mecanic sau fizic.

In 1340, monahul grec, Varlaam de Calabria (1290-1348), venit din Occident, din Seminara, provoca la T esalonic disputa isihastă.

Venise În Bizanţ cu puţin înainte de 1328 pentru a-l studia pe Aristotel În original. 1 Personaj curios şi interesant, ca matematician, el a comentat a doua carte a lui Euclid şi a compus o Logică matematică În şase cărţi; a cunoscut şi formulele lui Heron pentru aproximările succesive ale rădăcinilor pătrate, dovedind că ele puteau fi continuate la infinit. Ca istoric al filosofiei, a fost primul care a compus un tratat despre morala stoicilor, care este o expunere clară şi un rezumat a ceea ce este mai important în această morală, văzută În spirit obiectiv. Îl urmează În expunerea sa mai degrabă pe Seneca; Iosif Bryennios, după el, 11 va urma Într-un mod aproape exclusiv pe Marc Aureliu. Cunosdnd foarte bine două limbi, greaca şi latina, Varlaam a fost unul dintre primii care a răsplndit cunoaşterea limbii greceşti în Italia; cu el, Petrarca şi, probabil, Boccaccio, au Început să Înveţe limba greacă.

Dar Varlaam este mai cunoscut ca teolog şi iniţiator al disputei isihaste. După ce a fost Învins În controversa pe care a avut-o la Constantinopol cu Gregoras, s-a refugiat la T esalonic, de unde a plecat la Athos. Aici a cunoscut, printr-un monah neînvăţat, doctrina isihiei, pe care a denaturat-o, batjocorind opiniile isihaştilor despre procedeul lor mecanic de ajungere la liniştea interioară şi de dobandire a vederii luminii divine. Bogomilii discreditaseră

deja entuziasmul monahilor arătlnd dt de subiectiv era şi dt de mult putea îndepărta de spiritul ortodoxiei. Totuşi, lulndu-i În rls pe isihaşti, Varlaam pare să uite că asceza nu este pentru ei dedt un mijloc şi că scopul lor este să trăiască În Dumnezeu şi să

nu îl mai Înţeleagă ca printr-o oglindă. Disputa a trecut repede pe terenul dogmaticii; Varlaam îi acuză pe monahi că pretind că văd cu ochii trupeşti o lumină divină şi necreată; isihaştii, crede el, 1 Jbid., 149, 643-648.