4 Traducerea este luată din M. Jugie, EOR, 27, p. 393.
U l t imele trei s e c o l e
327
urmandu-1 pe T orna d' Aquino, nu există dedt distincţia de raţiune Între esenţă şi existenţă; această distincţie nu este reală dedt În celelalte fiinţe. În consecinţă, cine cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu cunoaşte esenţa lui Dumnezeu. Nu avem credinţa, spune el, din revelaţie; lumina noastră este reprezentată de raţionamentele aristotelice. 1
Dimitrie este considerat unul dintre scriitorii cei mai reprezentativi dintre cei care anunţă renaşterea occidentală. Krumbacher2
îl numeşte unul dintre eseiştii cei mai fecunzi şi mai talentaţi din epoca Paleologilor. Dimitrie, Într-adevăr, a sacrificat, cel puţin verbalismul retoric al epocii sale. Tratatul Despre nesocotirea mor
ţii, foarte citit În trecut, este cel mai bun exemplu a ceea ce a fost Kydones în calitate de eseist. Acesta este un discurs moral, un îndemn la filosofie, care doar ea deschide ochii şi te face capabil să Înţelegi natura umană În aprofundarea sa metafizică. K ydones respinge obiecţiile celor care se temeau de moarte, deoarece, cred ei, ea pune capăt voluptăţilor din această lume, sau ne aruncă În neant, sau ne deschide porţile iadului. Kydones susţine că nu trebuie să se măsoare binele şi răul după durerea sau voluptatea pe care o cauzează, ci după prejudiciul sau folosul pe care le produc. 3 Pe de altă parte, moartea, care nu este dedt separarea sufletului de trup, nu îl privează pe om de desfătarea cea mai Înaltă, cea mai specifică omului şi cea mai divină, cea care decurge din adevăr şi din inteligenţă; ea o Întăreşte, din contră, Într-un mod absolut. Aceasta este o teză profund platonică pe care K ydones o dezvoltă cu uşurinţă şi cu graţie. Moartea, adaugă el, nu este de temut, ci ceea ce este de temut este viaţa pe care am dus-o aici, pe pămant. Problema socratică a controlului de sine este astfel sus
ţinută În toată amploarea sa. Pe de altă parte, cel mai mare bine nu constă În căutarea plăcerii, ci În viaţa spiritului; omul care se va ridica pmă la viaţa inteligibilă nu va avea teamă de moarte; el 1 P.G., 151, 693-716.
2 Op.cit., ed. a II-a, p. 487.
3 Ed. Deckelmann, p. 3.
328
BASILE TATAKIS
o va căuta chiar ca să se bucure de bunurile necunoscute În această
lume. Remarcabilele argumente În favoarea nemuririi sufletului şi îndemnurile de a nu trăi ca animalele i-au asigurat acestui mic tratat un succes imens şi binemeritat. Dacă citim tratatul lui K ydones, cu greu credem că acesta a fost scris de un creştin; ni se vorbeşte de Dumnezei, şi nu de Dumnezeu; ne regăsim Într-o atmosferă aproape cu totul platoniciană; de corpul omenesc se vorbeşte În sensul platonic şi neoplatonic, şi nu În sensul creştin.
Autorul şi-a fixat ca scop să arate modul În care glndirea, folosindu-se doar de luminile sale naturale, şi nu de revelaţie, poate afla drumul care duce la adevărul filosofie, un adevăr care-l Înalţă
A
pe om şi îl face capabil să primească lumina religiei. In prefaţa unui mic Hrisobul1 ce are drept scop, se pare, să le atragă atenţia părin
ţilor asupra anumitor datorii faţă de copiii lor, Kydones vorbeşte de natura ce a primit de la Creator darul de a fi mama comună a tuturor, de a ne proteja pe toţi, pentru a nu cădea În nefiinţă. Binele cel mai bun, cel mai mare şi cel mai necesar este cel care este În A
legătură cu naşterea şi cu succesiunea continuă a copiilor. In acest mod, natura conferă substanţă procreării, stabilitate la ceea ce este neîncetat În mişcare, durată la ceea ce nu există niciodată.2 Se recunoaşte aici cu uşurinţă teza pe care Platon o dezvoltă În BanchetuP precum şi un argument Împotriva co·ncepţiilor monahilor despre viaţa solitară.
Să revenim la isihasm. Conducătorul isihaştilor, Grigorie Palama (1296?-1359-1360}, născut Într-o familie nobilă, a fost crescut la curtea lui Andronic II. A părăsit-o devreme pentru viaţa religioasă. A primit hirotonia la T esalonic şi s-a retras Într-o aK�'IT), În vecinătatea oraşului Verria. Inima sa înflăcărată de iubirea pentru Dumnezeu aspira, cu toată puterea, la darul iluminării, rod al ascezei solitare. După Dumnezeu, zice decalogul isihast, îi vom iubi pe părinţii noştri, dar cu condiţia ca iubirea pentru ei să fie 1 BZ., 5, 339-340.
2 Cf. Du mepris de la mort, ed. Deckelmann, p. 12.
3 207 a şi urm.
U l t im e l e t rei se col e
329
Împletită cu iubirea noastră pentru Dumnezeu. În caz contrar, dacă, de exemplu, părinţii noştri sunt heterodocşi, trebuie chiar să îi urâm.1 „Când un pustnic a fost Întrebat", scrie Palama, ,,de ce evită oamenii, el a răspuns că nu poate fi cu Dumnezeu când este în compania oamenilor. "2 Pentru a fi exclusivă, iubirea pentru Dumnezeu a ascetului devine fanatică, asocială. Palama a avut forţa de a coboâ din sferele înalte ale contemplării În sfera activităţii sociale şi de a face, astfel, dovada unui zel asemănător pentru Împlinirea datoriilor sale sociale. El credea chiar că singurătatea şi liniştea nu fac să dispară şi nu diminuează legătura de prietenie; din contră, acestea sporesc prietenia. Căci centrul virtuţii este ocupat_ de sfintele palate ale iubirii. 3 Imediat ce Varlaam a început disputa, Palama nu a ezitat a-i răspunde, respingându-i opiniile. Faptul că a intrat În dispută cu Varlaam şi cu partizanii lui a făcut să se spună că originea teologiei sale este În Întregime ocazională.4 Dat fiind că Palama este un mistic ar fi mai bine să spunem că atacurile i-au dat ocazia de a formula ceea ce trăia În adâncul inimii sale, În linişte şi contemplare. Dedicat contemplaţiei, meditaţiei, liniştii, Palama a fost obligat, nu fără regrete, desigur, să
se amestece În discuţii tumultuoase şi să dea liniştea pe apologie.
Rămâne de clarificat un alt punct. Th. U�penski5 a emis ipoteza că disputa isihastă a început ca o discuţie filosofică Între partizanii lui Platon şi cei ai lui Aristotel pentru a se transforma într-o discuţie teologică. Este adevărat că cele două facţiuni înflăcărate s-au acuzat reciproc că au idei greceşti. Palamiţii îi acuză pe varlaamiţi de aristotelism, iar aceştia le reproşează palamiţilor că
reînnoiesc ideile platonice, nu pe nedrept. După cum vom vedea, doctrina palamită despre lumina necreată care emană din Dumnezeu şi îl pune pe isihast În comunicare cu Dumnezeu este 1 P.G., 150, 1089 şi urm.
