2 Ibid., p. 22.
3 Ibid., 66; 74.
4 Ibid., p. 65 şi urm.
• Soarta este, de fapt, personificată prin Heimarmene, aşa cum apare şi intextul original (n. tr.).
U l t i m e l e t r e i s e c o l e
363
determinism absolut conduce universul lui Plethon. Dacă adevărul nu ar fi fix, preştiinţa ar fi imposibilă pentru oameni şi chiar pentru zei; a le refuza zeilor preştiinţa şi predeterminarea înseamnă
a le refuza chiar şi cunoaşterea lumii pe care au creat-o.1 Partea metafizică a sistemului lui Plethon se descoperă sub aspectele unei cosmogonii antice, clasând diferitele naturi ale fiinţelor În funcţie de ordinea apariţiei lor. De la Zeus, tatăl tuturor, trecem la zeii inferiori, Împărţiţi În mai multe categorii, apoi la celelalte substanţe imateriale, apoi la lucrurile corporale. Cu ajutorul numelor zeilor din Olimp, pe care Plethon le dă primului principiu şi zeilor inferiori, el desemnează fiinţa şi legile sale, adică esenţa, originea, asemănarea şi distincţia dintre fiinţe. Pe măsură ce coborâm pe scara apariţiei fiinţelor, Începând de la Zeus, remarcăm faptul că
atribuţiile lor sunt din ce În ce mai puţin generale: astfel, Poseidon, cel dintâi şi cel mai puternic fiu al lui Zeus, care ne aminteşte uneori de Iisus,2 conduce ceea ce este creat şi universul, În timp ce fraţii lui, zeii de rangul al doilea, dirijează elementele sau doar un element anume. Este o regulă care domină toată clasificarea cosmogonică a lui Plethon, cea a degradării succesive3 şi care ne lasă să vedem În acest filosof un realist În cel mai mare grad, În sensul pe care Evul Mediu îl dădea acestui termen. Fiinţa cea mai reală este pentru Plethon fiinţa cea mai generală, Zeus.
Generalul nu este pentru Plethon o abstracţiune aşa cum era pentru nominalişti, ci un concret general care adună În sine toate fiinţele particulare. S-ar putea spune că zeii lui Plethon sunt ca ideile lui Platon, imagini preexistente ale realităţilor concrete: În Poseidon există specia, finalitatea şi frumosul, iar Hera stăpâneşte peste număr şi peste multiplicarea fiinţelor. Este ceea ce par să
Însemne aceste cuvinte ale lui Plethon conform cărora filosofia ne-a făcut să le recunoaştem existenţa.4 Dar, cum pe de 6 parte 1 Ibid., p. 68, 65 şi urm.
2 Ibid., 46;157 şi urm.
3 Ibid., 158 şi urm.;164 Comp. Produs, Elementes de theologie.
4 Ibid., 32,130.
364
BASILE TATAKIS
corespund unor idei filosofice, zeii lui Plethon nu sunt numai abstracţiuni, ei au individualitatea lor, sunt persoane, şi nu idei.
Este ceea ce face din filosofia lui Plethon o religie, iar din autorul ei un fondator de religie, care, după exemplul lui Iamblichus şi al lui Produs, prescrie În detaliu adorarea, cultul şi sacrificiile care trebuie oferite zeilor. ,,Oamenii, spune Plethon, 1 au opinii foarte diverse despre divinitate ... În ceea ce mă priveşte, eu rămln legat de doctrina pe care o ştiu a fi cea mai bună, cea a lui Zoroastru, profesată şi de Pitagora, şi de Platon; ea este cea mai importantă
dintre toate celelalte prin exactitate, iar, În plus, ea este la noi, naţională." Aceeaşi grijă de a asigura sistemului său un caracter foarte naţional, moştenit de la generaţii care nu mai sunt, îl determină să îşi numească zeii după numele zeilor din Olimp.2 Prin dorinţa sa de a fi În totalitate grec, Plethon Împinge la extrem umanismul Renaşterii.
După demoni sau genii, ultimii dintre zei, ieşim din sfera lor şi intrăm Într-o zonă intermediară care este formată numai din sufletul omenesc. Sufletul se află la mijloc Între zei şi fiinţele fără raţiune; el este raţional exclus ca zeii şi nemuritor şi imaterial ca ei. Totuşi, el nu este Dumnezeu, căci este supus greşelii şi păcătos. Această idee platonică după care omul este Înrudit cu zeii eterni3 se află la baza antropologiei plethoniene. Pentru zei nu există preocupare mai importantă dedt contemplarea fiinţelor, al cărei act principal este cunoaşterea lui Zeus. Şi omul se asociază la această contemplare a fiinţelor şi participă chiar la cunoaşterea lui Zeus, ultima limită la care zeii Înşişi pot ajunge.4
Este de la sine Înţeles că din cele două naturi din care omul este compus, una animală şi muritoare, iar cealaltă nemuritoare şi asemănătoare celei a zeilor, cea care va fi baza vieţii care vrea să
realizeze fericirea supremă va fi natura nemuritoare. Omul se va 1 Ibid., 256.
2 Ibid., 242.
3 Ibid., 246.
4 lbid.
U l tim e l e t rei se col e
365
strădui din plin să fie o imagine, pe cât de perfect posibilă, a zeilor. Activitatea intelectuală, viaţa religioasă, morală şi politică, totul până la reformele sociale, îşi vor găsi ritmul, punctul de plecare şi finalitatea În Înrudirea omului cu zeii. Astfel, pentru a fi bun, trebuie imitată bunătatea zeilor; din aceeaşi cauză, cea mai bună formă de Stat este monarhia.1 Totul În om, inclusiv facultăţile corpului, slujeşte părţii nemuritoare şi dominante şi pare a fi creat În acest scop.2 Antropologia lui Plethon are, ca atare, un caracter evident cosmogonic şi teocratic. Ideea datoriei morale este Întemeiată pe necesitatea de a se ajunge la asemănarea cu zeii, şi aceasta pentru a menţine rangul care îi este atribuit omului, intermediar Între zei şi creaturile fără raţiune. Scholarios zice despre Plethon3 că acesta respingea ca erori stările extatice şi revelaţiile şi susţinea că doar raţiunea prin intermediul filosofiei găseşte adevărul. După cum vedem, adevărul la care Plethon a fost condus prin raţiunea filosofică, În ciuda extremului său idealism, nu depăşeşte stadiul unei cosmologii descriptive şi rămâne mai degrabă străin de reflecţia filosofică ce face din gândirea umană o activitate autonomă.
Considerăm potrivit pentru a completa tabloul umanismului
bizantin din secolul al XV-lea să precizăm dialogurile pe care le-a compus un autor total necunoscut numit Kotrarios sau Kotronis prin imitarea lui Platon. Dialogurile sale poartă titlurile următoare: Hermodotos sau despre frumos, Mousokles sau despre cea mai bună viaţă, Hermippos sau despre astrologie. 4
1 Ibid., 186.
2 Ibid., 188 şi urm ..
