respingând excepţiile de neconstituţionalitate.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă că
acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit, în condiţiile în care art. 21 din Constituţie nuinstituie nicio interdicţie cu privire la taxele în justiţie, fiind legal şi normal ca justiţiabiliicare obţin un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreştisă contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Mai mult, în virtutea dispoziţiilorconstituţionale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora «Cetăţenii au obligaţia să contribuie,prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice», plata taxelor şi a impozitelor reprezintă
o obligaţie constituţională a cetăţenilor. De asemenea, Curtea a reţinut că echivalentultaxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa dejudecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii carecade în pretenţii (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 418 din 28 mai 2015, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 24 iulie 2015). În acelaşi sens este,de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că
o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un dreptabsolut, acest drept putând fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşisubstanţa sa (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza A. împotriva Regatului
Unit, paragraful 57). De asemenea, în Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunţată în Cauza
K. împotriva Poloniei, paragraful 54, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că,în conformitate cu principiile care se degajă din jurisprudenţa sa, ea nu a respins niciodată
ideea de impunere a unor restricţii financiare cu privire la accesul unei persoane la justiţie,tocmai în interesul unei bune administrări a justiţiei.
Referitor la critica privind cuantumul taxelor judiciare de timbru, Curtea Constituţională
a reţinut că legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 42 din O.U.G. nr. 80/2013, posibilitateainstanţei de judecată de a acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru platataxelor judiciare de timbru. Această reglementare vizează tocmai acele situaţii în carepartea nu poate face faţă cheltuielilor unui proces din cauza lipsei mijloacelor materiale,constituind o garanţie a liberului acces la justiţie. Aprecierea legalităţii şi temeiniciei cererilorîntemeiate pe dispoziţiile mai sus citate se realizează de către instanţa de judecată întemeiul prerogativelor conferite de Constituţie şi legi, pe baza probelor care însoţescaceste cereri (a se vedea Decizia nr. 45 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014).
Totodată, Curtea a constatat că taxa judiciară de timbru instituită de dispoziţiileart. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 are un cuantum fix de 100 de lei, acesta fiind un cuantumrezonabil, care nu conduce la încălcarea accesului liber la justiţie (a se vedea Decizia nr. 717
din 9 decembrie 2014, precitată).
În ceea ce priveşte obligaţia de plată anticipată a taxelor judiciare de timbru, Curteaa statuat că aceasta este justificată, ca şi sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz deneplată a acestora. La finalul procesului judiciar, sarcina su portării cheltuielilor judiciare,inclusiv a celor constând în plata taxelor de timbru, revine persoanei care a căzut în pretenţiisau care, în cauzele nelitigioase, a beneficiat de prestaţiile efectuate, în condiţiile legii,de organele de justiţie (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 881 din 15 decembrie 2015,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 14 martie 2016).
O.U.G. NR. 80/2013
Art. 7
155
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea aobservat că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile criticate se aplică tuturorcelor aflaţi în ipoteza normei legale, fără discriminări (a se vedea Decizia nr. 411 din 19
