Persoana fizică
fi schimbat prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Excepţie face situaţia în care alegerea de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia din părţi, care are posibilitatea să renunţe la acest beneficiu.
- caracterul de convenţie accesorie atrage aplicarea regulii accesorium sequitur principale.
Convenţia privind alegerea de domiciliu poate fi inclusă ca o clauză distinctă în convenţia principală sau poate face obiectul unui act juridic distinct, încheiat concomitent cu actul juridic principal sau ulterior acestuia.
Deoarece domiciliul convenţional nu este un veritabil domiciliu reglementarea sa legală nu este cuprinsă în Decretul nr. 31/1954 ci în Codul de procedură civilă şi în Codul civil.
Astfel, potrivit art. 19 C.proc.civ., ,,părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16".
La rândul său Codul civil, prin art. 1781, prevede: ,,Spre a opera inscripţia, creditorul şi debitorul, în persoană sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta preşedintelui tribunalului actul autentic al convenţiei prin care se constituie ipoteca.
Totodată creditorul va face şi alegere de domiciliu la vreun loc din circumscripţia tribunalului."
Nu întotdeauna alegerea domiciliului se realizează printr-o convenţie accesorie.
Potrivit art. 112 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., dacă reclamantul locuieşte în străinătate el va trebui să indice în cuprinsul cererii de chemare în judecată domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Şi pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România.
Odată cu alegerea domiciliului oricare dintre părţi poate desemna şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, situaţie în care comunicarea acestora se va face la persoana respectivă (art. 93 C.proc.civ.).
Efectele alegerii de domiciliu sunt relative, sub un dublu aspect: acestea operează
numai în raporturile dintre părţi, nu şi în cele pe care una dintre ele le poate avea cu terţii şi, pe de altă parte, ele nu există decât în cazul actului avut în vedere de părţi la momentul alegerii sale.
45. Reşedinţa. Potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005: Reşedinţa este adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu.
Referire la reşedinţă mai fac prevederile art. 25 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, care consacră dreptul cetăţenilor români de a-şi stabili reşedinţa în orice localitate din ţară
şi cele ale art. 25 alin. (3) din acelaşi act normativ, conform cărora cetăţenii români nu pot avea, în acelaşi timp, decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă.
Rezultă din prevederile legale citate, dar şi din interpretarea per a contraria a dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954, că reşedinţa este acolo unde persoana fizică
îşi are locuinţa temporară sau secundară.
Ca şi domiciliul reşedinţa este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei, dar şi un drept personal nepatrimonial - dreptul la reşedinţă.
Caracterele sale juridice sunt însă diferite de cele ale domiciliului.
