Uciderea din culpă şi vătămarea corporală din culpă
59
altor persoane chiar de către pacient 1 ; toţi profesioniştii implicaţi pot răspunde, inclusiv pentru acest din urmă prejudiciu, fără ca răspunderea celui căruia îi revine nemijlocit supravegherea şi aplicarea măsurilor de contenţionare2 să excludă de plano răspunderea medicului psihiatru ori a altui clinician care concură, spre exemplu, la stabilirea şi aplicarea unei anume medicaţii 3.
Reamintind şi faptul că obligaţiile care revin fiecăreia dintre persoanele aflate în situaţii precum cele la care m-am referit sunt, în principiu, obligaţii de diligenţă, se poate conchide că simpla existenţă a unor relaţii de subordonare profesională ori de separare a competenţelor nu trebuie să ducă, de plano, la acceptarea necondiţionată de către unii a măsurilor (de diagnostic sau de tratament) luate sau dispuse de ceilalţi.
Concluzia nu doar că nu contrazice principiul independenţei profesionale, dar constituie chiar o consecinţă a acestuia: profesionistului îi este imputabilă greşeala chiar dacă o comite într-un context de dependenţă faţă de un alt profesionist, întrucât, oricare ar fi modul în care este organizată asistenţa medicală într-un anume caz, îi revine obligaţia de a evalua permanent necesitatea, utilitatea şi corectitudinea propriului gest profesional.
În literatura de specialitate astfel de situaţii sunt uneori comentate ca reprezentând „tendinţe" de apropiere a răspunderii medicului de o răspundere pentru fapta altei persoane (,,o responsabilitate penală la 1 Cu privire la răspunderea medicului psihiatru pentru faptele pacientului său, a se vedea şi cazuistica din cadrul sub-secţiunii privind legătura de cauzalitate (Secţiunea a 3-a, §3) sau „ cazul Canarelli", discutat în cadrul Secţiunii a 4-a, privind culpa.
2 Activitate reglementată prin ordinul ministrului sănătăţii nr. 488/2016
