principiu de bază şi pot utiliza aceeaşi formă de exprimare. Când copilul devine eu, el învaţă cel mai bine despre asta de la un alt eu - de la cel al tatălui. Dacă tata spune: ,,Îmi place mazărea", dintr-odată mazărea devine mult mai interesantă.
A fi tratat de tată ca de la egal la egal reprezintă pentru copii cea mai bună soluţie. Tata este erou, idol şi model într-unul singur. El este o autoritate naturală. Ceea ce face tata este interesant pentru copil tocmai din acest motiv, pentru că vine de la el. Ce şi cum face tata un anumit lucru este întotdeauna pentru copil o variantă demnă de luat în calcul. Taţii sunt observaţi şi imitaţi.
Dacă tata vrea să-l înveţe ceva pe copil, o întrebare-cheie ar putea fi următoarea: ,;vrei să ştii cum fac eu asta?"
În al doilea an de viaţă, copiii devin extrem de interesaţi, în special de tema limitelor şi de cea a bunelor maniere. Sarcina de dezvoltare specifică acestei vârste, pe care o au acum de rezolvat, este să înveţe să înţeleagă regulile grupului lor mic şi să devină un demn membru al lui. Acesta este motivul interesului lor pentru maniere, în sensul de reguli sociale de joc. Copiii au această nevoie de apartenenţă. Dacă tata salută când ajunge acasă, ,,Bună!", sau dacă foloseşte cuvinte precum „Te rog" şi
,,Mulţumesc!", atunci şi copilul va învăţa singur să le folosească, aşa cum învaţă limba maternă.
În cazul limitelor, lucrurile sunt puţin mai complicate. În acest spaţiu invizibil, drepturile unei persoane se întâlnesc cu drepturile altei persoane. Cine hotărăşte atunci ce şi după ce reguli se întâmplă lucrurile? Dacă, în plus, copilul mai învaţă despre sine că este eu, atunci în mod obligatoriu se va lovi de ceilalţi eu, care au aceleaşi pretenţii. Vă rog, care este atunci soluţia?
Pentru părintele care-şi doreşte să-şi sprijine copilul în găsirea acestor „limite", primul pas pe care trebuie să-l facă, şi cel mai eficient, este să-i delimiteze copilului propria lui sferă şi să i-o respecte.
Printre lucrurile care ţin de acest spaţiu se numără, de exemplu,
corpul lui propriu, ceea ce ţine în mână şi, în curând, farfuria din faţa lui. A ridica pur şi simplu un copil în sus,fără a-l întreba, sau a dispune în orice alt fel de corpul lui - să ne gândim doar la diversele acţiuni pe care le implică igiena corporală -, sunt lucruri pe care copilul le va percepe, în mod îndreptăţit, tot mai mult, ca pe nişte încălcări ale graniţelor sale. (Tema este atât de importantă, încât în partea a treia, ,,«Vrei să participi şi tu?» - Despre cum punem întrebări copilului mic", i se va dedica un capitol întreg:
,,Cui îi aparţine corpul meu?") Din punctul de vedere al copilului, acestea sunt lucruri „nepoliticoase". Exact aceleaşi reguli ca între adulţi sunt valabile de foarte devreme şi pentru copiii mici.
Dacă copilul simte că aceste reguli sunt respectate, atunci concluzia pe care el o va trage va veni singură, de la sine. Pentru copil, faptul că şi părinţii au asemenea drepturi şi cereri va fi ceva logic şi uşor de acceptat. Copiii mici urmăresc plini de interes felul în care părinţii înşişi gestionează între ei micile „încălcări ale limitelor" lor. Are mama voie să-i ia tatălui ceva din farfurie fără să
întrebe? Cum îşi apără tata spaţiul său? Dacă el răspunde: ,,Hei!
Asta e bucata mea!", copilul a învăţat din nou ceva despre limite.
Multe „necuviinţe" şi probleme de educaţie de la această vârstă se datorează unor atacuri şi „impoliteţuri" anterioare faţă de copil, care au fost trecute cu vederea.
„Nu ştiu ce să mai fac! Se tot urcă pe masă în timp ce luăm prânzul! Iar el ştie foarte bine că nu-mi place asta!", spune mama lui Finn, care are 19 luni. Desigur că aşa ceva poate avea diverse cauze. În cazul lui Finn, ele s-au lămurit destul de repede. Este suficient să observăm ce se întâmplă de fiecare dată, cu câteva secunde înainte de escapadele enervante de căţărare pe masă ale lui Finn: o dată este şters pe gură neîntrebat, o dată i se umple farfuria fără să i se ceară părerea, o dată este şters pe mâini, tot neîntrebat. Rezultatul: exact cele trei încercări de căţărare.
