Într-un fel, părinţii au dreptate când presupun că micuţul lor ştie că nu are voie să facă una sau alta. Dar problema este următoarea: un copil sub trei ani nu se poate controla încă. Aşa cum
de la un bebeluş de şase luni nu ne putem aştepta să meargă în picioare, tot astfel, nu ne putem aştepta nici de la un copil mai mic de trei ani să-şi controleze impulsurile, dorinţele şi emoţiile.
Pur şi simplu, el nu poate să facă acest lucru. Structurile necesare ale creierului nu sunt încă suficient dezvoltate. De exemplu, până la vârsta de patru ani, copiii nu sunt capabili să mintă
intenţionat, aşa cum facem noi, adulţii.
Deci, dacă nu vrem ca un copil să se joace cu telecomanda, o punem pur şi simplu pe dulap. Dacă vorbele nu ajută la nimic, atunci poate fi uneori necesar să ne folosim de superioritatea noastră fizică şi să-l îndepărtăm pe copil, luându-l sau ridicându-l de acolo (faptul că lui nu-i place asta este uneori suficient). Dar nu este nevoie să ne şi enervăm.
În timp ce pentru părinţi educaţia înseamnă a lăuda, a admonesta, a certa sau chiar a pedepsi, pentru bebeluşii şi copiii mici o cu totul altă monedă are valoare. Pentru ei, bunul cel mai de preţ este atenţia. A fi percepuţi şi văzuţi de către părinţi, a li se acorda atenţie reprezintă pentru ei soarele de care au nevoie pentru a putea înflori cu adevărat.
ATENŢIA ŞI LIPSA DE ATENŢIE
Hannes are doi ani şi jumătate şi deranjează constant în timpul mesei. Situaţia este foarte neplăcută pentru că Hannes are un frate mai mic, Leo, care este subnutrit şi care mai are încă nevoie să fie hrănit. În loc să stea liniştit la masă şi să
fie un model pentru Leo, Hannes face exact opusul. Face tot felul de năzbâtii şi nu stă deloc liniştit pe scaun. Aleargă
şi sare primprejur sau începe să se joace demonstrativ cu jucăriile. Fratele lui mai mic nu mai vrea nici el atunci să
mănânce. Iar pentru părinţi întreaga situaţie devine extrem
