,,Brum, brum!", face Hannes din nou şi la fiecare „brum"
loveşte C!l tractorul în picioarele scăunelului lui Leo. Apoi tot
scaunul se clatină. Mama sare de la locul ei, îl ia pe Hannes
pe sus şi-l scoate din peisaj. Nu se mai pune problema hrănirii bebeluşului. Frăţiorul cel slăbuţ vrea acum neapărat
să se joace şi el cu tractorul. ,,Ummum", cântă Leo, plin de
o veselă aşteptare.
Această poveste ar fi la fel de potrivită pentru subcapitolul
„Doi cu doi nu fac trei". O mare parte din soluţie s-ar găsi şi în formulele de triadă descrise acolo. ,,Hannes, îi arăţi lui Leo cât de frumos ştii deja să mănânci?", ar fi fost, de exemplu, un bun început. Hannes ar fi putut fi foarte repede motivat să rămână
mai mult timp la masă dacă ar fi fost din când în când privit, dacă
ocazional i s-ar fi zâmbit sau i s-ar fi vorbit. Într-o situaţie de trei, fiecare trebuie implicat şi băgat în seamă.
Însă principiul „acordării atenţiei" este mult mai larg decât tema noastră.
