Abia din existenţa a două puncte se poate naşte un drum.
Într-o primă fază, conflictele pot fi abordate după acest principiu al celor două puncte. Putem să-i prezentăm copilului conflictele exact ca pe scena unui teatru. Prin definiţie, conflictele suntlegate de diferenţe. Şi tocmai ele sunt atât de interesante pentrucopiii mici!
„Te distrează să răstorni iar şi iar coşul de hârtii? Mie nu mise pare amuzant!"
,,Vrei telefonul lui tata? Dar nu vreau să ţi-l dau."
,,Vrei să te mai joci? Dar eu sunt deja obosit."
În mod similar au loc şi discuţiile legate de spălatul mâinilorsau de curăţarea feţei.
Chiar dacă, în cele din urmă, mâinile sunt spălate, coşul dehârtii şi telefonul lui tata sunt puse deoparte, iar tata pune capătjocului, scurta amânare a acestor acţiuni a meritat: copilul aînvăţat totuşi ceva din aceste situaţii. El a primit ceva din ele - şianume faptul că părinţii i-au confirmat că poate avea propria luiopinie. Mai mult, părinţii au găsit o cale să pună această opinieîn cuvinte. Copilul trăieşte astfel experienţa de a vedea cum se potîmpăca între ele multiplele teritorii şi diversele „eu"-uri.
De aceea este atât de important să verbalizăm întâi părereacopilului - ce vrea sau ce intenţionează ( care nu este altcevadecât vorbirea care oglindeşte) - şi abia apoi să transmitem propria noastră poziţie sau să-i dăm o informaţie suplimentară decare credem că ar putea avea nevoie.
Efectul este exact invers când primul lucru pe care îl menţionăm este soluţia problemei. Aşa cum s-a petrecut într-o primă
fază în cazul lui Simon: ,,Trebuie să te îmbraci cu jacheta!" Înaintede toate, acesta este un ordin şi, în al doilea rând, formidabilarealizare a lui Simon (faptul că avea o opinie proprie!) nu a fostluată la cunoştinţă. Nici urmă de două „eu"-uri aflate faţă în faţă!
Ca să nu mai pomenim de faptul că, până la urmă, tot a trebuit
