are nevoie de o ocupaţie îi îndeasă în mână ceva cu care să sepoată „juca".
Pentru unii adulţi este de-a dreptul uimitor să afle că, în acesteacţiuni aparent „lipsite de sens", copiii mici sunt preocupaţide problema tridimensionalităţii sau că se pot îndeletnici cuoperaţii extrem de serioase, precum clasificarea, sistematizareasau ierarhizarea.
Una dintre strategiile fundamentale în înţelegerea lumii esteformarea de categorii. În funcţie de vârstă, această activitatepoate fi tot mereu reluată şi modificată din diverse perspective şisub termeni generici diferiţi.
Putem să ne imaginăm acest proces comparându-l cu jocul decuburi. Cuburile pot fi folosite în fel şi chip şi pot fi combinateîntr-o mulţime de variante de-a lungul timpului. De exemplu, laînceput, copilul le poate verifica forma băgându-le în gură. Cânda mai crescut puţin, le poate ordona în funcţie de culoare sau demărime. Poate construi cu ele ceva absolut nou sau i le poate luafratelui său, făcându-l pe acesta să plângă. Le poate arunca prinîncăpere, supărând astfel pe cineva, sau poate încerca să afle în cemăsură se deosebesc între ele după sunetul pe care-l produc. Sause poate juca cu telefonul mobil ca şi cum ar fi un cub.
Principiul de bază al îmbinării lucrurilor este extrem de utilşi se poate aplica aproape la orice: lucruri, procese şi, în general,la tot ceea ce priveşte existenţa umană. El poate fi utilizat chiarşi în cazul propriilor acţiuni.
Când un bebeluş scormoneşte cu două linguriţe deodată mâncarea din farfurie, această activitate seamănă, cel puţin parţial, cuceea ce face tata când foloseşte cuţitul şi furculiţa.
Bebeluşii şi copiii mici se bucură de fiecare piesă de puzzlecăreia îi găsesc locul potrivit.
