Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
şi acţiunea trebuie puse laolaltă într-o formă cu sens, nu există
instrumente mai preţioase pentru a face acest lucru decât planurile de acţiune.
Elli nu avea nici şase luni. Nu putea încă să stea singură în
şezut, nu se putea întoarce şi, evident, nu putea deocamdată
să se târască de-a buşilea. Dar întinsă pe spate a descoperit o
formă curioasă de a se deplasa. Cu picioarele pe podea, agitându-le şi dând energic din ele, reuşea să se împingă cu încetinitorul înapoi, ca un mic înotător pe spate. Această capacitate
nebănuită conducea din când în când în secţie la momente de
groază: ,,Unde-i Elli?!" Elli avea un scop declarat: voia sub pat!
Şi exact acolo dispărea.
Ceea ce am considerat la început ca fiind o simplă întâmplare era de fapt o treabă făcută „cu sistem". Indiferent unde
era aşezată Elli pe podea, mai devreme sau mai târziu ea ateriza sub pat. Pentru ea, acest demers era dificil nu doar din
punct de vedere motric, ci şi din perspectiva tehnică a întregului parcurs. Tehnica lui Elli de a se împinge nu permitea o
cale de asalt în linie dreaptă. Trebuia să planifice căi de parcurs
semicirculare şi trebuia să-şi localizeze ţinta deplasându-se
cu spatele. Odată ajunsă sub pat, se oprea imediat din „fugă"
şi... zâmbea. Am ajuns! Părea să se simtă bine în atmosfera
întunecată de acolo. E foarte posibil ca reacţiile interesante ale
adulţilor din jur să fi fost pentru ea o motivaţie în plus. Unde
mai poţi vedea, cu atâta regularitate, asistente şi doctoriţe
strec.urându-se în genunchi sub pat?
Elli avea deci un plan pe care se mobiliza să-l pună în practică.
Aceasta este ceea ce se numeşte un plan de acţiune. Mai exact, era
un plan de mişcare. El a devenit posibil mai degrabă din întâmplare. În secţia noastră, bebeluşii sunt aşezaţi de foarte timpuriu
pe saltele întinse pe podea. De acolo au o privire panoramică mai
bună, spaţiu suficient de mişcare şi nu pot pica.
