Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
drept, spre gură. Pasul următor ar putea fi să înveţe să ducă lingura plină pe o distanţă mai mare, fără să-i pice conţinutul dinea. Deloc uşor! Pasul final ar fi să-şi umple singur lingura, lucruce la rândul lui depinde de consistenţa mâncării. Un piure densrămâne lipit de lingură, indiferent de cum este înfiptă linguraîn el, în vreme ce, surprinzător, cu o supă subţire lucrurile staucu totul altfel! Ceea ce îi reuşeşte de fiecare dată copilului poatevaria. Dar planul lui din fundal este mereu acelaşi: copilul vrea să
înveţe să mănânce singur.
Înlesnirea planurilor de acţiune este direct legată de infrastructură. În primul rând, trebuie să ne întrebăm dacă bebeluşulare posibilitatea să-şi utilizeze capacităţile aflate în permanentă
dezvoltare. Progresele pe care un bebeluş le face în evoluţia sa,pornind de la cea mai timpurie etapă de viaţă, au loc adeseaîntr-un ritm vertiginos. Cu fiecare zi care trece, bebeluşul estedin ce în ce mai isteţ şi mai abil. Putem spune că bebeluşii miciau planuri de acţiune mici, iar bebeluşii mai mari şi copiii miciau planuri de acţiune tot mai complexe. Următorul pas carerezultă din conceperea acestor planuri este găsirea unor căi desoluţionare. Printre acestea se numără găsirea unei soluţii cândtata nu mai ştie drumul de întoarcere sau chiar oferirea la schimba unei maşini cu pedale.
Dacă în prima lună de viaţă este suficient un şnur cu jucăriiprins deasupra pătuţului, doar cu scopul de a fi privit, acest lucrupoate arăta deja cu totul altfel câteva săptămâni mai târziu, pentru ca la scurt timp după aceea să arate din nou altcumva. Dacă laînceput este vorba doar despre a vedea şi despre focalizarea privirii, nu după mult timp urmează gestul de a prinde ceva cu mâna.
Poate fi atins şnurul? Are copilul posibilitatea să-l pună singur înmişcare? Îl poate face de unul singur să scoată sunete? Dacă unlucru atât de drăguţ este pus prea departe şi copilul nu ajunge lael, toate acestea nu se vor putea întâmpla.
