momentul în care ne dorim să facem acel ceva tot noi îl putemstabili. Uraaa!
Ca adult, ne putem imagina acest proces ca pe o tehnologienouă, apărută pe neaşteptate în casă. Ne sprijinim din întâmplare de perete - şi dintr-odată se aprinde lumina! Interesant!
Aşa s-a nimerit? Sau se ascunde vreun sistem în spate? Am putearepeta intenţionat ceea ce s-a întâmplat? Şi, dacă da, imediat îşifac apariţia şi mai multe întrebări. Doar cu acest perete se întâmplă asta? Sau funcţionează şi în baie? Este oare şi reversul posibil,adică să decuplăm lumina sau să facem altceva?
Acest întreg lanţ de conexiuni a plecat de la o singură legătură
pe care am făcut-o. Noi înşine am făcut ceva - şi dintr-odată aapărut un efect!
Pentru bebeluşi, principiul autodeterminării este aproape cao jucărie invizibilă.
Când bebeluşii mai mari îl experimentează, de exemplu ceicare se pot deja târî de-a buşilea, ei ajung curând la un joc distractiv extrem de îndrăgit - cel puţin din partea lor. El se numeşte:
,,Arunc ceva pe jos din pătuţul meu şi apoi îl vreau înapoi". Joculse poate juca cu orice: cu suzeta, cu sticla, cu jucăriile. Adesea, else desfăşoară după o regie secretă. De obicei, părinţii nu sunt atâtde entuziasmaţi de joc pe cât sunt odraslele lor. ,,Ţi-ai pierdut dinnou suzeta?", sunt cuvintele care însoţesc de regulă prima aplecare după ea. ,,De ce o arunci dacă după aia o vrei din nou?" suntcuvintele care pot însoţi a doua şi a treia încovoiere spre pământ.
Apoi, la un moment dat, urmează „Cred că vrei să mă superi?!",ca în final, să se termine cu „Nu, acum nu ţi-o mai ridic!". Se lasă
cu o faţă bosumflată.
Desigur că fiecare familie are propria ei variantă individuală
pentru acest joc. Nu despre suzeta în sine este vorba, pentru că,aşa cum spuneam, jocul se poate juca cu absolut orice. Scopul luinu este nici să enerveze pe cineva anume. Distracţia cea mare o
