Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
să îmbrace jacheta călduroasă! Pentru Simon, aceasta este oafacere proastă.
În timp ce, în cazul copiilor mai mici, sistemul format dindouă puncte este de cele mai multe ori suficient, Simon, în vârstă
de doi ani şi jumătate, a avut nevoie de încă ceva în plus, de un altreilea punct. Este vorba despre întrebarea suplimentară atât deirezistibilă: ,, Ce facem?"
În timp ce părinţii cunosc soluţii, caută soluţii, îşi sparg capulcu ele, există un program alternativ genial: copiii mici vor să
găsească ei înşişi soluţia la o problemă.
Cel puţin vor să încerce şi se implică plini de ardoare în căutarea soluţiei.
Când părinţii nu ştiu ce să facă mai departe, nu există persoană pe lume care să se angajeze cu mai mult zel în procesul degândire decât copilul aflat în al doilea şi în al treilea an de viaţă.
Chiar şi pe Daniel, băieţelul de un an al cărui tată aproape că
s-a pierdut împreună cu el în parcul clinicii, această întrebare irezistibilă - ,, Şi acum, încotro?" - 1-a făcut să fie la formă maximă
şi l-a determinat chiar să pronunţe primul lui cuvânt, un cuvântcare indica direcţia: ,,Acolo!"
Punând întrebarea miraculoasă, putem trăi uneori adevăratesurprize. Acest principiu se aplică chiar şi în cazul tradiţionaleilupte pentru „lopăţică". În următorul caz nu a fost vorba despre o
,,lopăţică", ci despre o maşină. Anna, în vârstă de un an şi jumătate, nu voia să-şi dea maşina cu pedale, iar Julian, un băieţelceva mai mic decât ea, voia să aibă doar el acea maşină. Desigur,aceasta este o problemă. ,,Înţeleg. E maşina ta. Nu vrei s-o dai",m-am adresat eu Annei, dând din cap. Exact, semnalizează Anna,ţinând strâns de maşinuţă. ,,l-ar plăcea şi lui Julian să se joace şiel cu ea. El nu are nicio maşină. - Cum facem?" Da, cum facemîn astfel de situaţii? În timp ce eu reflectam astfel cu voce tare şimeditam singură, Anna a luat o decizie neaşteptată. Oricât de
