În timp ce stau de vorbă cu mama lui, Paul face şi el ceeace le place tuturor copiilor mici să facă într-o astfel de situaţie.
Adică îşi aleg ca ţintă conţinutul buzunarului meu de la piept,se caţără pe mine, examinează interiorul buzunarului, scotpixul afară, îl privesc şi apoi îl bagă la loc.
Dar, dintr-odată, Paul are în mână cardul meu bancar. Ceeace urmează mă uluieşte. Paul îşi schimbă programul pe loc.
S-a terminat cu scosul şi băgatul în buzunar. Ţinând cardultriumfător în mână, se lasă prompt să pice în fund, se întoarcefără să ezite şi se îndreaptă spre noptieră, târându-se de-abuşilea. Acolo se ridică ţinându-se de ea şi, fără să lase nicicea mai mică impresie că ar reflecta la ceea ce face, bagă cardul în fanta de sub sertar.
,,Stai aşa!", sar eu în sus. ,,Ăsta e cardul meu!" Bine că tocmai l-am observat, altfel mi-ar fi dispărut cardul pentru totdeauna şi n-aş mai fi reuşit să-l scot de-acolo.
Ce a fost atât de uimitor în acţiunea lui Paul au fost mai multelucruri deodată. El a recunoscut imediat că acela era un cardşi a ştiut imediat ce se face cu un astfel de obiect: se introduceîntr-o fantă! Fanta de la noptieră trebuie să-i fi sărit dinainte înochi. A pus în aplicare soluţia fără să reflecteze şi fără să ezitenicio secundă! El nu a căutat o fantă pentru card. Era clar că ştiadinainte că acolo este o crăpătură. Nimeni nu-i arătase asta. Îndiscuţia ulterioară, mama ne-a confirmat că nu se jucase niciodată înainte cu un card. Ceea ce Paul învăţase venea exclusiv dinceea ce observase că se face cu un asemenea obiect.
El văzuse cum mama şi tata fac acel gest automat, fără să
şovăie. Nu există prea multe lucruri pe care le poţi face cu un cardde bancă. După cum îi spune şi numele, aceste obiecte sunt niştecarduri care se introduc în automatele bancare. Cu toţii facemasta şi o facem întotdeauna direct, ca primă opţiune. Nu aruncăm înainte cu cardul prin aer. Nici nu scuipăm pe el (eventual,
