ca opţiune secundară, dacă n-a funcţionat). Deci ceea ce Paul aobservat a fost nu doar faptul în sine, acela că introducem un cardîntr-o fantă. El pare să fi înţeles foarte bine că acest gest este pentru noi atât de natural, încât atât tata, cât şi mama ( eventual şistrăinii?) îl fac întotdeauna ca primă opţiune.
Povestea lui Paul este şi o ilustrare generală a felului în carecopiii mici învaţă singuri. Nu trebuie „să-i învăţăm" noi nimic.
Ei se instruiesc zilnic prin observaţie şi imitare. Face parte dinprocesul lor natural de învăţare. În căutarea sensului şi a conexiunilor, ei găsesc absolut singuri şi în mod constant piesele depuzzle potrivite.
Cu ce-i putem ajuta noi pe copii în acest proces este să aşezămîntr-un context mai larg ceea ce ei sunt capabili să îmbine, pentru că
astfel lucrurile dobândesc şi pentru ei un sens mai adânc. De exemplu, dacă Paul se aştepta ca din noptieră să iasă bancnote sau o bucată
de hârtie, acest lucru s-a pierdut cu totul în tumultul acelor clipe.
Paul a mai învăţat ceva din acţiunea lui. Şi anume faptul că
astfel de carduri par să fie nişte obiecte foarte preţioase pentruadulţi şi că ei pot deveni extrem de agitaţi în legătură cu ele. Înspecial acei adulţi cărora li se ia un astfel de card .
. În plus, el i-a mai putut arăta astfel mamei şi cât de independent este deja în gândire şi în procesul de învăţare. Apropo, astaa fost partea cea mai bună din întreaga poveste!
Principiul primei opţiuni este ceva ce copiii observă şi percepcu foarte multă atentie - ceea ce este de înteles. Care sunt acele
'
'
lucruri pe care cu toţii le facem mai întâi? Sunt lucrurile normale,care ne vin de la sine. Când ajungem acasă, mai întâi de toate deschidem uşa cu cheia. Intrăm pe uşă în casă. Asta este şi ceea ce neaşteptăm să se întâmple. Ne căţărăm prin balcon, prin fereastră
sau intrăm prin beci doar dacă ne-am uitat cheile. Întotdeaunaexistă şi alte posibilităţi. Dar ele nu sunt prima noastră alegere,ele sunt soluţii de urgenţă.
