Exact cu acest lucru s-a ocupat mulţi ani la rând perechea decercetători germani Klaus şi Karin Grossmann. În cadrul unorstudii longitudinale, ei au însoţit mai mulţi copii pe parcursulvieţii, din momentul realizării testului la vârsta de 12-18 luni până
în etapa maturităţii timpurii. Au testat factori precum competenţasocială, siguranţa de sine şi autonomia copiilor, pe diverse categorii de vârstă, ca de exemplu în perioada grădiniţei sau a şcolii.
Care este modul în care copiii de diverse vârste soluţionează conflictele de mai târziu? Au mulţi prieteni? Cât de tenace şi plini defantezie sunt când se joacă? Care este capacitatea lor de concentrare? Cum îşi gestionează sentimentele de frustrare, de respingere sau pe cele de dezamăgire?
Spre surprinderea cercetătorilor, s-a putut demonstra că
există o corelaţie între rezultatele testului şi anumite trăsăturidezvoltate mai târziu de copii. Însă această corelaţie părea foarteclară doar în cazul atasamentului fată de mamă. În schimb, relatia
'
'
'
dintre bebeluşi şi taţii lor părea să funcţioneze după alte reguli.
O imagine mai completă a putut fi obţinută abia în momentul în care cercetătorii au creat pentru faza de început un joc deevaluare, special conceput pentru taţi. Acest test este foarte simplu: taţii se joacă zece minute împreună cu copiii lor în vârstă dedoi ani, folosindu-se de materiale creative de joacă, ca de exemplu, de plastilină. Nu se transmit niciun fel de instrucţiuni de joc.
Evaluarea ştiinţifică a scenei de joacă se realizează cu ajutorulunei scale - "scala SCIP". Numele ei ne spune deja despre ce estevorba, acronimul provenind de la „sensitively challenging interactive play" (,,joc interactiv prin provocare senzorială"). Este vorbaaici şi despre o încercare a tatălui de a păstra un echilibru: trebuiesă reuşească (prin dialog) să îl provoace pe copil şi, totodată, să
