porneşte? Cum se opreşte? Şi unde e lumina? Sunt multe elemente mici care trebuie învăţate şi care abia mai târziu se combină într-un tot unitar cu sens. Percepţia, motricitatea fină şiacţiunea directă trebuie coordonate. Multe dintre ele trebuierepetate iar şi iar. Este vorba despre direcţie, plan şi decizie.
Fiecare trebuie să înveţe să-şi găsească propriul drum. Chiar şiregulile de circulaţie pot fi privite ca reguli sociale de joc caretrebuie învăţate. Cum ne putem insera propria voinţă printre celelalte, ale celor mulţi din jur?
Dacă mă gândesc la procesul dezvoltării autonomiei, îmivine mereu în faţa ochilor o imagine specială. Este vorba despreo scenă care mi s-a oferit privirii într-o după-amiază, când ampăşit pe uşa de intrare în secţie. Din acest unghi se vede imediatun culoar lung, cu uşi de salon pe dreapta şi pe stânga. Fiecarecopil are propriul salon împreună cu familia lui. În acea perioadă,întâmplarea a făcut să nu avem internaţi în secţie nici bebeluşifoarte mici şi nici copii de trei ani. Deci toţi pacienţii noştri mititei erau, aproximativ, de aceeaşi vârstă, şi anume la începutuldezvoltării autonomiei. Cu toţii erau deja capabili să meargă
de-a buşilea sau să se ridice sprijinindu-se de ceva, dar niciunulnu putea încă să meargă absolut singur în picioare. Toţi erauinternaţi împreună cu mamele lor şi, întâmplător, toate mameleaveau deschise uşile saloanelor în acea după-amiază.
Imaginea care mi s-a impregnat atât de puternic în minte afost următoarea: pe fiecare prag stătea aşezat câte un bebeluş îngenunchi. Fiecare dintre ei era poziţionat exact la milimetru, pelimita dintre interior şi exterior. Şi toţi se uitau deodată, foartecurioşi, la mine. Şi astăzi îmi pare rău că nu am făcut o poză cuaceastă imagine!
Mulţi părinţi pot confirma preocuparea copiilor lor pentruuşile de acasă, cărora li se pot dedica cu multă pasiune. Joculse desfăşoară în felul următor: uşa este bălăngănită încolo şi
p
® p
Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
încoace. Apoi este privită cu atenţie de sus până jos şi apoi estedin nou pusă în mişcare. O scurtă privire este aruncată în cealaltă
încăpere, urmată imediat de o retragere. Şi apoi, încă o dată, totulde la început! Dacă reflectăm asupra faptului că faza dezvoltăriiautonomiei este o perioadă de tranziţie de la bebeluşul neajutorat la copilul mic activ, putem interpreta această scenă şi într-unmod simbolic. Zona de demarcaţie între interior şi exterior, cuuşa mobilă ca limită între ele, este o metaforă foarte frumoasă adilemei copilului aflat în această etapă de dezvoltare. În spate, elare încă nevoie de acea acoperire oferită de spaţiul protector almamei - dar în faţă este atras de nou, de „lume". Bine, e adevăratcă, în cazul nostru, lumea însemna doar culoarul clinicii. Dar şiacolo se pot naşte tot felul de aventuri! Ca, de exemplu, când aparpe neaşteptate alţi copii, asistente medicale sau vizitatori străiniori, ca în situaţia de mai sus, eu - medicul pediatru.
