Principii pragmatice 95
ninţările dirijate spre eul negativ / pozitiv propriu şi (5) produceţiameninţări la adresa eului negativ / pozitiv propriu, sunt defavorabileemiţătorului. În limitele principiilor politeţii deci, propriul eu (negativsau pozitiv) poate constitui ţinta unor ameninţări, pe când eulinterlocutorului nu poate constitui niciodată o asemenea ţintă.
Principiile (4) şi (5) sunt reflectări ale maximelor generozităţii şimodestiei propuse de G. Leech (submaximele care privescdiminuarea beneficiilor, respectiv a creditului acordat emiţătorului -
pentru (4) şi augmentarea costurilor emiţătorului, respectiv, adiscreditării propriei persoane - pentru (5)).
Lipsa de simetrie dintre cele două serii de principii este evidenţiată
şi de faptul că principiile orientate spre receptor implică atâtmenajarea (versantul negativ), cât şi valorizarea (versantul pozitiv)imaginii publice a receptorului, pe când principiile orientate spreemiţător nu implică decât prima funcţie: principiului (3), care are învedere versantul negativ, nu-i corespunde un principiu favorabilemiţătorului care să privească versantul pozitiv (pentru că elogiulpropriilor calităţi nu reprezintă un comportament politicos), iarprincipiul (5), deşi legat de versantul pozitiv, reflectă, mai degrabă, oatitudine „masochistă" (deci de devalorizare), după cum afirmă
C. Kerbrat-Orecchioni (Kerbrat-Orecchioni, 1 992, 1 85), presupunândacceptarea lezării propriului teritoriu şi autocritica, în anumitecircumstanţe.
Schema propusă de C. Kerbrat-Orecchioni, în care singura simetrie care funcţionează este între principiile orientate spre receptor -
toate favorabile acestuia, aşa cum am menţionat - şi grupulprincipiilor orientate spre emiţător, care acţionează în defavoareaacestuia - ceea ce nu este permis faţă de interlocutor fiind recomandabil faţă de propria persoană -, exprimă esenţa contradictoriea fenomenelor politeţii. O esenţă surprinsă de altfel şi de G. Leech,care vorbeşte despre paradoxurile pragmatice ale politeţii (Leech,1 983, 1 1 0-11 4).
Fără a intra în detalii în legătură cu strategiile prin care seconcretizează cele cinci principii ale politeţii, C. Kerbrat-Orecchionipare a admite, în linii generale, strategiile descrise de Brown şiLevinson, adăugând referiri la câteva strategii de autoprotejare aemiţătorului, precum şi precizarea că principiile care acţionează îndefavoar�a emiţătorului cunosc mari variaţii de aplicare, situaţionale,
