98 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
Fraser şi Nolen resping înţelegerea politeţii atât ca modalitate dea-l face pe partener să se simtă bine -aşa cum preconizează R. Lakoffsau chiar G. Leech -, cât şi ca modalitate de a evita disconfortulpartenerului - aşa cum preconizează Brown şi Levinson. Criticaacestor modele aduce în discuţie, între altele, faptul că multe dintrefenomenele semnalate de autorii lor sunt reprezentative pentrudeferenţă, şi nu pentru politeţe.
2.6. Examenul critic al teoriilor pragmatice ale politeţii i-adeterminat pe unii specialişti (vezi, de exemplu, Kasper, 1 990; Watts,Ide, Ehlich (eds.), 1 992) să pună sub semnul întrebării valabilitateagenerală a modului de a defini fenomenul, precum şi a formelor deactualizare a acestuia, propuse de diverşi autori. Ideea care s-aconturat este aceea că teoriile în discuţie reflectă perspectiva unorculturi care preţuiesc în mod special individualismul şi mai puţinsolidaritatea comunitară. Comunicarea este concepută, în cadrulacestor teorii, ca o activitate cu un potenţial conflictual inerent, careîi determină pe participanţi să adopte ·o atitudine autoprotectivă şidefensivă (Kasper, 1 990, 1 94-1 95). S-a remarcat însă faptul că, deşila suprafaţă politeţea pare a îndeplini scopuri altruiste, fiind în esenţă
orientată spre receptor, în realitate ea este profund egocentrică,constituind un mijloc de care se foloseşte emiţătorul pentru a-şiîndeplini obiectivele comunicative (Watts, 1 992, 45-47). R. Wattsreproşează majorităţii definiţiilor politeţii (cu excepţia celei adoptatede Brown şi Levinson) că pierd din vedere tocmai natura egocentrică
a fenomenului.
Perspectiva unilaterală asupra comunicării a determinat, după
părerea unor autori, două trăsături ale teoriilor actuale asupra politeţii:egocentrismul de tip anglo-saxon (cf. Kasper, 1 990, 1 95; Watts, 1 992,46, 69) şi caracterul static -sub aspect spaţial (cultural) şi temporal(Ehlich, 1 992, 71 -72, Werkhofer, 1 992, 1 58). K. Werkhofer vorbeştedespre un dublu dualism implicat de teoriile la care ne referim:dualismul comunicare „reală" (cooperativă) vs. comunicarepoliticoasă (care permite evitarea sau compensarea efectelornedorite ale comunicării „reale") şi dualismul individual vs. social,încercând să demonstreze că acesta din urmă nu poate fi tratat caopremisă necesară, ci este istoric constituit, neavând, prin urmare,caracter universal (Werkhofer, 1 992, 1 81 ).
Suntem însă de părere că, în discuţiile critice asupra teoriilorpragmatice ale politeţii, se pierde din vedere o distincţie esenţială,
