Principii pragmatice 99
pe care - teoretic - o admit toţi autorii: aceea între politeţea caprincipiu general care organizează şi structurează comunicarea şipoliteţea ca formă practică de expresie a acestui principiu. Primaaccepţiune permite caracterizarea politeţii drept una dintreuniversaliile activităţii comunicative; cea de a doua presupuneacceptarea unor diferenţe interculturale, în spaţiu şi timp, dependenteşi de structura fiecărui cod lingvistic.
Printre soluţiile mai noi propuse în problema universalităţii politeţiipoate fi menţionată aceea a lui R. Watts, care face apel la teoriamarcării. Autorul introduce noţiunea de c o m p o r t a m e n t p o l i t i c(engl. politic behaviour), definită drept comportament socio-cultural menit să stabilească sau să menţină echilibrul în relaţiile interpersonale în cursul interacţiunii verbale şi nonverbale; ea ar reprezenta forma nonm.arcată de interacţiune, presupunând un discernământ firesc în alegerea expresiei lingvistice şi nonlingvistice.
Formele marcate de interacţiune sunt c o m p o r t a m e n t u In o n p o I i ti c, care determină eşecul comunicării, şi c o m p o r t am e n t u I p o Ii tic o s, care presupune o intensificare a poziţieiindividuale, în anumite condiţii sociale, în care distanţa şi raporturilede dominare devin preponderente; în acest ultim caz, se produce odepăşire a uzului normal. Bazată pe o alegere deliberată a formelorlingvistice şi nonlingvistice - având deci o componentă voliţională -,politeţea este consi derată drept o comportare politică
egocentrică, marcată situaţional şi lingvistic (Watts, 1 992, 55-58).
